În spatele ușilor, acolo unde timpul se măsoară în secunde, medicul urgentist Natalia Hrihorișan vede zilnic suferință, speranță, disperare și recunoștință. După ani petrecuți în această lume în care nimic nu este previzibil, spune că a înțeles că medicul face tot ce este omenește posibil, însă vindecarea și viața rămân, în cele din urmă, în mâna lui Dumnezeu.

O fetiță care făcea injecții plușurilor

Pentru Natalia Hrihorișan, medicina nu a fost o alegere făcută la finalul liceului, ci un vis care a început încă din copilărie.

„Am ales medicina de urgență încă din perioada facultății, din pasiune. Mi-am dorit întotdeauna să fiu alături de oameni în cele mai dificile momente ale vieții lor, atunci când o decizie corectă, luată la timp, și un cuvânt spus cu empatie pot avea un impact major”, povestește medicul.

Aceasta își amintește că, atunci când era copil, își transforma păpușile și plușurile în pacienți.

„Mi-am dorit să devin medic încă din copilărie. Îmi tratam păpușile și animăluțele și dădeam injecții plușurilor, iar în anii studenției am înțeles că locul meu este în medicina de urgență”, spune Natalia Hrihorișan.

În spatele acestei imagini se ascunde însă o experiență care avea să îi influențeze întreaga viață. A suferit de astm bronșic încă de foarte mică

„Am trecut prin crize nocturne severe, în care mă simțeam chinuitor că rămân fără aer. În acele momente, grija mamei și a tatălui meu, sprijinul unei asistente, prietenă dragă a familiei, care mă trata cu «injecția salvatoare» și apoi mă lăsa să o folosesc la rândul meu pe jucării, precum și încrederea oferită de medici au însemnat enorm pentru mine. Ei mi-au oferit nu doar tratament și speranță, ci și dorința de a fi, la rândul meu, o salvatoare”, își amintește medicul.

Vocația ei s-a construit și datorită oamenilor pe care i-a avut aproape în copilărie.

„Am ascultat cu mare drag poveștile de viață ale bunicilor mei și ale vârstnicilor din jurul meu și am înțeles cât de mult poate influența un medic viața unui om. Modul în care comunici un diagnostic, felul în care oferi speranță și încredere sau o intervenție rapidă care salvează o viață pot rămâne în memoria unui pacient pentru totdeauna”, explică Natalia Hrihorișan.

Astăzi, după ani petrecuți în medicina de urgență, spune că acele lecții din copilărie nu și-au pierdut deloc valoarea: „Asta înseamnă medicina de urgență pentru mine: responsabilitate, umanitate și șansa de a face diferența atunci când fiecare secundă contează”. Convingerile acestea sunt însă puse la încercare aproape în fiecare gardă. Iar unele întâlniri rămân în suflet pentru totdeauna. Uneori pentru că viața învinge. Alteori pentru că, în ciuda tuturor eforturilor, medicii trebuie să accepte înfrângerea.

„Mulțumesc că ați luptat atât pentru fiul meu”

După ani petrecuți în Unitatea de Primire a Urgențelor, Natalia Hrihorișan spune că sunt cazuri pe care timpul nu le șterge niciodată.

„Eu nu tratez doar boli sau diagnostice. În fața mea este întotdeauna un om, cu o familie, cu vise, cu o poveste de viață. Cred că acesta este unul dintre privilegiile, dar și una dintre marile poveri ale profesiei noastre”, mărturisește medicul.

Unul dintre acele momente s-a petrecut în urmă cu câțiva ani și are în centrul lui un tânăr de doar 19 ani.

„A venit la Urgențe împreună cu mama lui pentru o durere puternică în piept, apărută după un antrenament obișnuit la sala de forță. La evaluarea inițială am suspectat imediat o disecție de aortă, o afecțiune extrem de gravă, în care artera principală a organismului se rupe pe interior, iar investigațiile au confirmat diagnosticul”, își amintește Natalia Hrihorișan.

Au urmat clipe în care fiecare minut conta.

„Împreună cu întreaga echipă am făcut tot ceea ce era posibil pentru a-l stabiliza și pentru a organiza transferul aerian către un centru de chirurgie vasculară, specialitate care, la acel moment, nu exista în Oradea. În același timp, i-am explicat mamei gravitatea situației și am lăsat-o să rămână lângă fiul ei, conștienți fiind că fiecare clipă putea fi ultima”, povestește medicul.

Din păcate, tânărul nu a mai apucat să fie transferat.

„Înainte de transfer, a intrat în stop cardiorespirator. Timp de două ore am încercat, împreună cu întreaga echipă, să îi salvăm viața. La final, a trebuit să declar decesul”, spune doctorița.

Ceea ce a urmat avea însă să o marcheze mai profund decât întreaga luptă dusă în sala de resuscitare.

„Nu voi uita niciodată ce a urmat. Cu ochii în lacrimi, mama m-a îmbrățișat și printre suspine, îmi spunea întruna: «Mulțumesc… mulțumesc că ați luptat atât de mult pentru fiul meu». Sunt momente care te schimbă pentru totdeauna. Le porți cu tine întreaga viață. Și poate că acel moment m-a atins atât de profund și pentru că și eu sunt mamă”, mărturisește Natalia.

Dar medicina de urgență are și momente frumoase care îți reamintesc de ce ai ales această profesie.

„Îmi amintesc de un pacient care s-a prezentat la Urgențe cu simptome aparent asemănătoare. În timp ce stăteam de vorbă cu el și îi luam istoricul medical, a intrat brusc în stop cardiorespirator. Am început imediat manevrele de resuscitare, iar împreună cu echipa am reușit să-l readucem la viață. A răspuns foarte bine la tratamentul de urgență, apoi a fost internat în Terapie Intensivă și, în cele din urmă, s-a recuperat”, povestește medicul.

Ani mai târziu, s-a reîntâlnit cu fostul pacient.

„Într-o zi, în cabinetul meu s-a prezentat un domn care mi-a zâmbit și mi-a spus: «Eu sunt pacientul pe care l-ați salvat în Urgențe». A fost unul dintre acele momente care îți umplu sufletul. De atunci, în fiecare an, de ziua lui, îmi trimite un mesaj de mulțumire. Pentru mine, nu este doar un gest de recunoștință, ci o amintire vie a motivului pentru care am ales medicina de urgență: pentru șansa extraordinară de a fi acolo atunci când o viață poate fi salvată”, spune Natalia.

Nu pleci niciodată acasă același om

Nimeni nu poate însă lăsa complet la ușa spitalului ceea ce vede într-o gardă.

„Încerc să fac această separare, dar adevărul este că nu reușești niciodată pe deplin. Când medicina este făcută cu sufletul, ea nu mai este doar o profesie, ci o vocație. Este o chemare. Medicul nu încetează să fie medic atunci când își termină garda”, explică doctorița.

Experiențele trăite în Urgențe i-au schimbat și viața de mamă.

„Mi s-a întâmplat să devin excesiv de protectoare cu propriii mei copii. După ce am îngrijit numeroși copii grav răniți în accidente cu trotineta sau bicicleta, am trecut prin perioade în care mă cuprindea anxietatea de fiecare dată când ai mei ieșeau cu trotineta. Înțelegi cât de fragilă poate fi viața și cât de repede se poate schimba totul”, spune Natalia Hrihorișan.

Există și alte imagini care rămân cu tine.

„După o gardă de 12 ore, în care tratezi traumatisme grave, montezi drenuri toracice sau stimulatoare cardiace temporare, efectuezi proceduri invazive, îngrijești răni severe, dai vești care schimbă destine sau ești primul medic care îi spune unei mame tinere că are un cancer în stadiu avansat, nu mai pleci acasă același om”, mărturisește medicul.

Poate tocmai de aceea, spune ea, profesia i-a schimbat și felul în care privește viața.

„Meseria aceasta te învață, în fiecare zi, cât de prețioase sunt sănătatea, timpul și oamenii dragi. Devii mai puțin interesat de lucrurile superficiale și înveți să prețuiești ceea ce contează cu adevărat: viața, familia, grija pentru suflet, iubirea și fiecare zi pe care o primim”, afirmă Natalia.

Există un citat pe care l-a văzut cândva la intrarea într-un spital de oncologie și pe care spune că nu l-a uitat niciodată: „Durerea se sfârșește aici”.

„Această frază mi-a rămas în suflet și exprimă foarte bine ceea ce încercăm să transmitem fiecărui pacient: că vom face tot ceea ce este omenește și medical posibil pentru a-l ajuta”, încheie medicul.