Doru Ionescu este considerat de George Stanca istoricul muzicii rock din România. Realizator de emisiuni muzicale la radio dar şi la TVR, a publicat şi o mulţime de cărţi printre care „Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR”, „Poveşti cu cântec din diaspora, 100 de români şi aventurile lor muzicale”, „FSU. Florin Silviu Ursulescu în dialog cu Doru Ionescu, „Jurnal de Rocker. Doru Ionescu în dialog cu Un Cristian”, „Nebunul cu ochii închiși. Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu” sau „Timpul chitarelor. Florian Pittiș, Dorin Liviu Zaharia și epoca Folk”.

S-a aflat ieri la Oradea cu noua sa carte, „Dan Andrei Aldea – Zbateri. Zboruri. Lumini.”, pe care a scos-o anul acesta chiar pe 9 martie, ziua de naştere a lui Aldea, când ar fi împlinit 70 de ani. Editată de Casa de Pariuri Literare din Bucureşti, cartea cuprinde multe amintiri legate de muzician ale unor oameni apropiaţi lui. Printre aceştia se numără şi orădenii Florin Budeu – impresar, Călin Pop – solistul formaţiei Celelalte Cuvinte şi omul de radio Lucian Cremeneanu.

Amintiri

Florin Budeu a luat prima dată legătura cu Dan Andrei Aldea în 2006-2007, pentru festivalul „Toamna orădeană”. Aldea îl ştia deja pentru că soţia sa, orădeanca Dana Ştefan, fusese profesoara de desen a fiicei sale. În 2014, Budeu este cel care îl aduce pe scena Filarmonicii de Stat din Oradea, după 33 de ani, din nou în România. Un concert memorabil, cu Dan Andrei Aldea şi Pasărea Colibri, pentru care au venit melomani din toată ţara.

Călin Pop îşi aminteşte de concertul de lansare a albumului său „Undeva”, când Dan Andrei Aldea, după ce l-a atenţionat că a fost unul dintre puţinele concerte la care nu a plecat înainte de sfârşit, i-a spus: „Vreau să fii prieten cu mine!” Au şi lucrat o compoziţie cu versuri cu tot, oarecum împreună ca structură şi a rămas şi un video cu această piesă.

Lucian Cremeneanu povesteşte în cartea lui Doru Ionescu despre „seara în care Oradea a fost capitala României”, fiind vorba, evident, despre concertul de la Filarmonică. De la conferinţa de presă de dinaintea evenimentului, la concertul în sine, despre care spune că „în mixtura aceea de sentimente, publicul a spus totul: respectul pentru artist, dragostea pentru muzica lui, recunoştinţa pentru moştenirea muzicală lăsată în ţară, regretul că l-a pierdut acum mulţi ani, nostalgia propriei tinereţi, tristeţea că timpul nu iartă pe nimeni, bucuria revederii, poate chiar şi câteva speranţe de viitor”.

Doru Ionescu strânge materiale pentru Muzeul Rock, proiect pentru care a primit finanţare de la AFCN. Mai întâi îl va face în varianta online şi îl va prezenta la diverse fesivaluri, folosind inclusiv holograme. Colaborează pentru asta cu PostModernism Museum. Dar proiectul e mai mare, iar în următorii doi ani va tot strânge materiale pentru acest muzeu.

Ideea lui este mai veche, având multe menţionări legate de Muzeul rock în emisiunea lui, „Remix”. De altfel, Doru Ionescu a adus în emisiunea sa de la TVR 3 o istorie unică dedicată muzicii pop-rock, folk şi jazz de până în 1989, intervievând artişti, organizatori de concerte dar şi melomanii, folosind documente din arhive personale sau media.

La Oradea a venit să filmeze interviuri cu Florin Budeu şi Călin Pop, pe care le va include atât în Muzeul Rock cât şi într-o viitoare emisiune Remix, dedicată lui Dan Andrei Aldea. Într-o pauză de cafea, am aflat câteva amănunte de la Doru Ionescu despre cartea recent lansată.

INTERVIU| Doru Ionescu

C.B: Când şi cum l-ai cunoscut pe Dan Andrei Aldea?

Doru Ionescu: Din audiţii, de când sunt mic. Prima piesă pe care am ascultat-o a fost din anul în care el a fugit de fapt, piesa „Focuri vii”, înregistrare în concert de la un festival mare, pe discul Club A, care este o raritate. În carte vei vedea chiar declaraţiile lui Paul Prisada, care a fost acolo în concurs şi a luat şi el un premiu, care povesteşte ce însemna Dan Andrei Aldea dincolo de marele muzician. I-a ajutat la sunet, la probe, de la Ilie Stepan afli şi cum le-a acordat chitarele. Amintirile sunt fabuloase, trebuie să citeşti. Când l-am cunoscut eu de fapt, am început cu nişte mailuri, prin 2003. Iar în 17 mai 2010, am ajuns la Munchen. Eu făceam filmări cu muzicieni din Diaspora. Mi-a spus că nu dă interviu, dar dacă merg la el, povestim. L-am întrebat dacă pot să vin cu cel mai mare colecţionar din Germania de muzică românească şi cu operatorul meu. Mi-a zis: vino cu cine vrei tu, dar nu putem vorbi câte chestii vorbim noi. Aşa că m-am dus numai eu, am stat patru ore la un restaurant românesc care era închis, dar îl ştia patroana şi ne-a dat drumul. Am povestit, mi-a pus muzică să ascult… Era idolul meu! Am şi poză de atunci, făcută de soţia sa, de Dana, în grădina restaurantului. Un tip fabulos!

C.B: Ce e cu Blues Absurd?

Doru Ionescu: E o poveste. Blues Absurd e o piesă din perioada Toroimac. Aveam înregistrarea numai eu, apoi i-am dat-o şi Danei, soţiei lui Aldea. Dan se tot întorcea la perioada lui de începuturi, de pionierat. Când am fost la Munchen, eram împreună cu Vlăduţ – operatorul şi cu cel mai mare colecţionar de muzică românească, Marius Hoff. Şi el mi-a adus două piese, „Blues Absurd” şi „Verde crud”, plus două CD-uri. Pe unul dintre ele scrie Dan Andrei Aldea – Ambiance şi este un disc cu jazz de chitară de turbezi. Celălalt se numeşte Dan Aldea – Swing Bach și aret vreo 19 piese, iar dedesubt Sweet Little Sister, o trupă de country, cu vreo şase piese.

C.B: Fiind un om foarte sensibil, cât de tare l-a afectat cenzura de dinainte de ’89?

Doru Ionescu: Dan era un tip foarte pontos. Făcea mişto inclusiv de Phoenix la o piesă Sfinx, îşi aminteşte de asta Ioji Kappl. Era un tip pontos, şi are piese întregi cu ţara şi partidul, dar le simţi că sunt de fapt invers. Dar e normal să te afecteze pe tine ca artist. El a zis că în Zalmoxe a pus tot ce a putut, deşi spune că este eşecul vieţii lui. Mulţi mă întrebau, de ce mai dai Zalmoxe dacă e un eşec? N-aţi înţeles! Toată lumea spune că e capodoperă. Că el zice că putea să fie de două ori capodoperă e partea a doua, într-adevăr! Din păcate, înainte să moară, lucra la albumul Zalmoxe adus în zilele noastre, necenzurat şi cu sunete de acum. Muzica românească, din păcate, are mai mulţi artişti decât melomani. Avem o problemă. Astă este adevărul! Suntem geniali în muzică. Şi la manele. Se cântau la iugoslavi de nu ştiu când, dar tot noi le-am făcut celebre şi le-am dat un nume, ca să parafrazez albumul Phoenix. Ideea e că Florian Lungu de la jazz mi-a dat de gândit. A zis că 80% din elita din simfo şi din jazz a plecat, şi după revoluţie nu numai înainte. Şi din rock să zicem 50%, şi vorbim de ăia buni! Phoenix, cea mai mare trupă, a plecat. Aldea a plecat. O grămadă au plecat!

C.B: Toată lumea îl defineşte pe Aldea ca fiind Sfinxul rockului românesc.

Doru Ionescu: Da, e titlul primei emisiuni! E prima definiţie care îţi vine în minte. Eu am avut noroc să am nişte imagini dintr-un documentar cu muzica lui, „Interzis”, făcut de Andrei Bacalu, un fel de Carl Sagan al nostru. La un moment dat e Bacalu lângă Sfinx vorbind despre celulă, despre începuturile Universului. În momentul în care am văzut imaginea, o panoramare peste Sfinx cu un om mic, mi-a venit atunci în minte: Dan Andrei Aldea – Sfinxul rockului românesc. Te foloseşti de orice când nu ai imagini. Arhive cu Dan nu mai sunt, dar le-am ilustrat cu imagini din epocă, imagini metaforice. Ştii Negură Bunget şi primul lor videoclip, „Văzduh”? L-am folosit la „Peştera” şi în primul remix, pentru că şi eie aveau conceptul cu dacii şi romanii, dar am vorbit bineînţeles întâi cu ei şi au fost de acord. Şi am făcut acea primă emisiune cu Aldea, că nu avem cu Zalmoxe nimic filmat, trebuia să ilustrez cu ceva.

C.B: Ce ai surprins în cartea „Dan Andrei Aldea – Zbateri. Zboruri. Lumini.”?

Doru Ionescu: Sunt amintiri adunate „pe genunchi” pentru că am vrut să fie gata pe 9 martie, ziua de naştrere a lui Dan. Sunt amintiri de la o mulţime de colaboratori, prieteni, fani. După aceea, e o istorie subiectivă, a mea. Sfinx, prima mea emisiune cu el dar fără el, că încă nu era în România – Sfinxul rockului românesc, citate din alte interviuri pe care le-a dat Dan… Mie îmi plac istoriile orale. Vlăduţ, operatorul meu preferat, care este fiul Sofiei Vicoveanca, îi place să îmi spună că sunt o Marioara Murărescu a rockului românesc. Deşi nu e corect, mai curând un Grigore Leşe, că eu mă duc la underground.

C.B: Ai început să lucrezi la carte mai demult, sau după ce s-a stins Dan Andrei Aldea?

Doru Ionescu: Nu, după. Mi-am dorit un interviu cu un alt editor de la cărţile cu Phoenix, unde mai scriu şi acolo din când în când. El a vrut o carte-interviu cu Aldea, cum am făcut-o pe cea cu Moni Bordeianu, scoasă tot la editura lor. I-am zis lui Dan şi el a fost de acord. Dar cartea asta a venit ca şi emisiunea. Primul interviu pe care mi l-a dat Dan a fost la Oradea, după concertul de la Filarmonică, dar e fără sunet, iar acum se află la Cristi Văraru care încercă să descifreze interviul de pe buze. Habar nu am nici acum cum s-a întâmplat, totul părea ok. Nu vrei să ştii ce mi-a spus atunci Dan când a aflat… Eu mă bucur că a apărut această carte, şi va fi şi o a doua ediţie pentru că mai sunt mulţi care au de povestit despre Dan Andrei Aldea.