V
Nu există alegere rațională alta decât candidatul coaliției de guvernare, oricare ar fi acela. Stimații cititori vor observa că, dacă altă alegere nu e rațională, înseamnă că e idioată. Și e. Tot cârdul de politicieni și de jurnaliști se alintă de mai multe luni încoace, ciripind că adversarii lor nu sunt proști, ci prost informați, și că am face bine să nu îi numim idioți. Dimpotrivă, e foarte util să facem astfel, nu fiindcă s-ar schimba, ci fiindcă idiotul e acela pe care oricum nu îl putem convinge să nu fie idiot, nici cu argumente, nici cu dulciuri; îi numim așa nu doar pentru a-i jigni pe ei, ci pentru a ne aminti nouă înșine să nu pierdem timpul prețios cu explicații fără rezultat. Totodată – iar aici s-ar putea să pretind prea mult – cred că ar trebui să readucem printre bunele moravuri rușinea de a fi idiot, iar asta nu se poate fără a-i face efectiv de rușine.

Haosul din Uniunea Europeană legat de soarta războiului va dura încă multă vreme, or, în astfel de împrejurări e nevoie de stabilitate internă și de armonie între instituțiile statului – iar orice candidat independent, reformist sau fascist va fi un corp străin și perturbator. În momentul de față, domnul Antonescu e candidatul coaliției, și, mărturisesc, dumnealui îmi pare cel mai minunat din cei pe care coaliția îi putea alege.

Doamna Lasconi, suferind că democrația a căzut pe jos în timp ce o ducea pe dumneaei în cârcă spre președinție, spune că domnul Antonescu, absent din politică vreme de zece ani, e un „puturos”, pentru că dumneaei e fată hărnicuță din popor, iar poporul trebuie să priceapă în linii cât mai groase că nu vorbim de orice fel de leneș. Totuși, ce trebuia să facă? Poate un proiect de finanțare pentru o afacere cu hamburgheri? Sau să se lase filmat de colegii agresivi ai doamnei Lasconi, vinovat că nu e destul de tânăr, frumos și liber, că vorbește cu prea puține greșeli? Sau trebuia să zbiere alături de dumneaei „D-N-A-să-vi-nă-să-vă-ia!”, îmbrăcat cu o fustă specială, pe care să și-o ridice peste cap când îl cuprindea mai tare mânia proletară? Dar ce anume a obținut hărnicia celor ce făceau astfel de tâmpenii?

Auzindu-l pe domnul Antonescu vorbind, e de parcă un Cadillac clasic a pătruns într-o parcare cu atv-uri și știfturi electrice care iau foc din mers; cu toate acestea, există două piedici serioase în calea dumnealui și a unei reveniri la realitate: în primul rând, cocalarii se dau în vânt după atv-uri, iar snobii după mașini electrice, or aceștia sunt mereu mai mulți decât estimăm. În al doilea rând, cu sau fără domnul Antonescu, oamenii trebuie să lupte pentru Europa și pentru statul român numai dacă și Europa, și statul român să luptă pentru sine.

De la începutul războiului, a fost limpede și liotei de experți și marilor lideri luminați că, dacă Ucraina pierde, Uniunea Europeană va risca destrămarea. Și totuși, au purtat războiul în doi peri, de parcă nici nu era război și, lucru și mai mizerabil, de parcă nu voiau să câștige. Acum, țările cu armate cât de cât mari dezbat să trimită soldați, dar cine și-ar risca viața pentru o alianță care pornește la luptă gata plictisită?

Același principiu se aplică alegerilor din România: cu siguranță, românii trebuie să își apere statul, dar ordinea normală este ca statul să își apere cetățenii. Faptul că oamenii dezbat dacă domnul Georgescu ar trebui lăsat să candideze mă șochează, fiindcă nu cred că domnul Georgescu ar trebui lăsat liber pe străzi, de vreme ce a încălcat legea și se află în epicentrul acestei uriașe pagube – printre altele, financiară. Ca oamenii să salveze statul alegând candidatul cel mai potrivit pentru vremurile ce vin e un lucru, însă a-l salva de la o preluare fascistă fiindcă nu a fost singur în stare să se apere e cu totul altceva. Înainte de anularea alegerilor, o colegă mi-a scris cu vădită panică să votez, ca nu cumva domnul Georgescu să câștige. I-am răspuns că dacă șandramaua depinde de amărâtul meu de vot, mai bine să se facă praf. Lucrul acela îl mențin și acum,

Cel din urmă cerb deghizat în cal e că acești oameni care pun stăpânire pe lume plănuiesc să o preschimbe, să îi dea o formă pe care o au ei în minte. Nicidecum, stimați cititori; a-i numi vandali e pretențios, ca a se șterge la fund cu batiste de mătase. Acești oameni sunt aici să își bage p*la într-o ordine care i-ar respins, iar acum le vine vremea răzbunării. Modelele lor, domnii Trump și Musk din Statele Unite, sunt o categorie specială de psihopați, care pot să se joace cu propria țară sau cu lumea toată scutiți fiind, prin averile lor uriașe, să simtă ei înșiși urmările faptelor lor. Cei din România sunt o tagmă, spun eu, și mai primejdioasă, fiind perfect dispuși să se îngroape pe sine odată cu statul, doar de dragul de a fi ei cei care îl dărâmă. Privindu-i, îmi amintesc cuvintele din Vizita Bătrânei Doamne, de Friedrich Dürrenmatt: „lumea a făcut din mine o târfă, acum voi face din ea un bordel”.

GABRIEL MILOIA

Notă: articol de opinie alcătuit din cinci capitole, trimis pe 24 februarie. Celelalte episoade pot fi lecturate accesând linkul de mai jos.

OPINII: „A numi cerbul cal: subminarea ordinii publice prin minciună împotriva evidenței” (IV)