Ani grei, în care nu doream nicidecum să mă împac cu pierderea incomensurabilă, neimaginat de grea pentru toți care i-au stat în preajmă și care l-au cunoscut cu adevărat. Pe data de 20 martie ar fi împlinit 87 de ani. Rememoram iar și iar amintirile legate de bunicul meu: responsabilitatea față de oameni și față de misiunea pe care și-au asumat-o total, atunci când a fost ales să-i reprezinte în calitate de senator în Parlamentul României, răbdarea cu care asculta fiecare om întâlnit în cale, sfințenia pe care o avea în privire atunci când mângâia fața de masă rămasă amintire de la mama sa, sentimentele de prietenie și prețuire nemărginită față de prietenul și colegul de partid Corneliu Coposu- seniorul politicii românești, speranţa cu care a organizat primele întâlniri de la Oradea cu familia regală din anul 1997 respectiv 1998. Au fost cele mai mari realizări ale sale.
Am avut ocazia să-i cunosc pe unii din colegii lui de detenție și să constat cu uimire că anii de detenție fiind deținuți politici, nu i-au frânt pe cei din generația lui, au ieșit de acolo hotărâți să continue lupta pentru adevăr, pentru o lume mai dreaptă și mai bună.
Căutam și caut să-i urmez pașii, reflectând și încercând să înțeleg cum ar fi fost această lume, dacă Nistor Bădiceanu, Corneliu Coposu n-ar fi părăsit-o atât de devreme.
În cadrul facultății de Ştiințe politice a Universității în care îmi fac studiile, dar și în viața cotidiană am întâlnit adeseori oameni, care tresăreau cu uimire atunci când îmi rosteam numele: Bădiceanu! Aceastea m-au făcut să înțeleg că Nistor Bădiceanu, bunicul meu, a fost un simbol de omenie, de corectitudine morală, un bun prieten, un coleg de nădejde. Acum ca niciodată, se pare că avem nevoie să ne amintim de astfel de repere morale. Avem nevoie să înțelegem că doar printr-o luptă permanentă cu tine însuți putem învinge tentațiile timpului, putem revigora adevărurile pentru care au luptat ei.
Ana Maria Bădiceanu
P.S: Ultima scrisoare a Mareşalului Ion Antonescu, trimisă de la Jilava soţiei sale, Maria, cu o zi înainte de execuţie şi cu două zile înainte de a împlini 64 de ani:
„Scumpa mea Rica,
Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare! Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!
31 Mai 1946 (Jilava)
ION
Citiți principiile noastre de moderare aici!