„O dată cu premiera, arta mea s-a încheiat”, spunea regizorul Andrei Măjeri. Dar dincolo de premieră, creaţia sa îşi întinde tenataculele la fiecare reprezentaţie peste sute de spectatori care pleacă impregnaţi, răscoliţi, transformaţi. Acesta este efectul spectacolului Richard III, pus în scenă de Andrei Măjeri la Teatrul Regina Maria, a cărui premieră a avut loc în weekend. Textul lui William Shakespeare a fost tradus de Horia Gîrbea, versiunea scenică fiind gândită de Andrei Măjeri şi Alexandra Felseghi.

Richard III este un personaj demonic, „născut cu dinţi”, crud, cameleonic, şi în acelaşi timp vulnerabil. „Eu singur sunt, şi mie îmi ajung”. Este o poveste despre putere, despre dictatorii care ajung în vârful piramidei călcând peste cadavre, despre dramele unei familii ale cărei încrengături sunt clarificate ingenios prin cronci, scurte flashback-uri din Henric al VI-lea.

Ar fi necesară, înaintea vizionării, o scurtă trecere în revistă a Războiului Rozelor, a luptei pentru tron a caselor de York şi Lancaster, pentru a savura pe deplin spectacolul Trupei Iosif Vulcan, pentru a sesiza mai uşor subtilităţile atent strecurate nu doar de Andrei Măjeri, dar şi de Adrian Balcău în minunata scenografie gândită ca un spectacol vizual de excepţie, îmbinată perfect cu proiecţiile video ale lui Andrei Cozlac, personaje mute care întregesc povestea.

O imagine alb-negru, cu pete de albastru regal şi roşu cardinal, care urcă şi coboară pe scara ierarhică. „Par sfânt când joc bine rolul de demon”, spune Richard, pe care îl simţi mai prezent ca niciodată, alunecos insinuându-se şi acum în vieţile noastre, într-o realitate care ne trage de mânecă încercând să ne arate că nu am învăţat nimic, niciodată. Suntem „îngrijoraţi şi roşi de frică, aşa o fi înainte de schimbări”, ne aminteşte Richard, tocmai acum.

Vârtejul de cruci, moliile – întruchiparea celor plecaţi, ritualul laptelui, proiecţia benzilor marcând locul crimei, un telefon mobil sau un cuptor cu microunde, un mixt al unei naraţiuni sângeroase care se transformă şi revine într-o altă personificare hidoasă. „Lumină! Nu! Lasă-i în beznă!” sună cutremurător când pentru o clipă reflectorul se întoarce către public.

Ca o coloană vertebrală traversează povestea blestemul mamelor, suflete schilodite ce-şi pasează cârjele de la o generaţie la alta. „Culcuşul morţii, pântec blestemat” a dat naştere unui chip diform, măcinat de gustul puterii, ce-şi ascunde cadavrele în gropi adânci.

Puntea peste timp este completată de costumele care combină bucăţi de armură cu croieli contemporane. Muzica lui Adrian Piciorea împreună cu ilustraţia muzicală a lui Andrei Măjeri şi coregrafia lui Hunor Varga adaugă atât cât trebuie. „And the vision that was planted in my brain still remains within the sound of silence”…

Spectacolul este o bucurie, ocazia de a-l vedea pe Petre Ghimbăşan într-un rol puternic, ce încununează minunat o carieră de trei decenii în teatru. În acelaşi timp, este un spectacol de echipă, fiecare personaj aducându-şi contribuţia magistral la întregirea poveştii shakespeariene: Răzvan Vicoveanu (Buckingham), Richard Balint (Eduard / Clarence / Henric VI / Cardinalul), Denisa Vlad (Lady Elisabeth), Alina Leonte (Lady Anne), Corina Cernea (Lady Margret), Ioana Dragoş Gajdo (Ducesa de York), Cosmin Petruţ (Hastings / Paj), Robert Balint (Prințul / Tânărul York / Paj) şi Luca Bran (Richmond).

Nu în ultimul rând, se cuvine să-i amintim pe cei ce nu-i vedem, cei din spatele scenei. E şi spectacolul lor, pentru că fără light design, regie tehnică, sunet, operatori de imagine şi lumini, tehnicieni de scenă, butafor, pictori, croitori, oamenii de la machiaj, recuzită şi cabine, şi până la lăcătuşi şi tâmplari, această poveste nu ar fi putut deveni magică în faţa publicului.

Următoarea reprezentaţie va fi în 24 aprilie. Platforma de bilete Poftim Cultură! anunţă deja sold out.