La Muzeul Ţării Crişurilor a avut loc joi seara, 30 octombrie, un dublu eveniment: o conferinţă şi o lansare de carte. Protagonistul întâlnirii cu publicul orădean a fost Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Evenimentul a fost moderat de prof. univ. dr. Gabriel Moisa, manager al instituției muzeale.

Conferinţa susţinută de scriitorul şi omul politic a fost „Despre libertate” şi a pornit de la întâlnirea domniei sale cu Regele Mihai I, în martie 1990, în Elveţia. Când l-a văzut, a rămas impresionat de felul în care vorbea, de gândirea foarte articulată, de modestia şi de calmul său. Varujan Vosganian l-a întrebat: „Nu veniţi în ţară?” Regele i-a răspuns: „Nu cred că poporul român e pregătit pentru venirea mea. În 1948 m-am trezit între străini. Priveam în jur şi nu ştiam ce se întâmplă. Eu fusesem educat să fiu rege”. A venit firesc pentru scriitor întrebarea: „Eu pentru ce am fost educat?”

„E greu de răspuns. Dar am înţeles în lunile următoare pentru ce nu am fost educat. Eu n-am fost educat să fiu liber. Părinţii mei n-au ştiut cum să mă educe pentru asta. Nu poţi să înveţi să fii liber decât în libertate. Sau măcar în presimţirea libertăţii. Din păcate, nouă nu ne-a spus nimeni că se va termina odată comunismul. Noi trăiam în comunism precum leul din «Povestea fără sfârşit» a lui Michael Ende, care încerca să fugă dincolo de umbra lui şi de deşert şi nu putea”, a spus scriitorul, subliniind că va veni o vreme când inocenţa va fi bunul cel mai de preţ pe care îl vom avea ca să facem o lume nouă.

Dreptul de a fi dezamăgiţi

Varujan Vosganian spune că am fost prima generaţie care a trecut în acelaşi timp frontiera dintre două secole, dintre două milenii şi dintre două feluri de trăi. „Noi, vârstnicii unui mileniu, ne-am trezit pruncii celuilalt mileniu”.

Îşi aminteşte că a trăit copilăria şi adolescenţa înconjurat de ziduri, fie că erau reale – cum a fost zidul Berlinului, fie că erau frontiere – cum a fost Dunărea, fie zidurile din văzduh sau zidurile informaticii – când nu-l găseai pe Heideger sau pe Nietzsche.

„Cu toate astea, noi, când priveam zidul, vedeam prin el o lume frumoasă, luminoasă, atrăgătoare. Fiecare dintre noi avea bucata lui de zid prin care privea bucata lui de ideal. Nimeni nu ne putea opri să visăm la lumea aceea. Cu cât zidul era mai gros şi mai înalt, şi mai brăzdat de sârmă ghimpată, cu atât lumea de dincolo era mai luminoasă. Noi, generaţia care vedeam prin zid, am fost şi generaţia care l-a dărâmat. Dar lumea pe care o vedeam în spatele zidului, când l-am dărâmat, nu mai era. Blestemul generaţiei mele este că nu poate visa decât dacă între noi şi vis este un zid. Suntem o generaţie care n-a reuşit să îşi ia visul în braţe”, spune Varujan Vosganian.

Îşi aminteşte că în decembrie 1989, când a ieşit de la Jilava, toţi se îmbrăţişau chiar dacă nu se cunoşteau, era o fraternitate cum niciodată nu o mai trăise poporul român. „Era un moment astral al tuturor posibilităţilor”. S-a gândit mai târziu, că din cei care se îmbărţişau, o mie au murit împuşcaţi în zilele următoare.

„Ştiţi ce am făcut noi după aceea? Întrebam: ce ai făcut în ultimii cinci ani? În loc să spunem ce-o să facem noi în următorii cinci ani. În loc să încercăm să limpezim viitorul, noi încercam să desluşim trecutul. Generaţia mea a intrat cu spatele pe poarta cea mare a istoriei”, punctează scriitorul precizând că nici până acum nu am recuperat ce am păţit atunci.

După 1990, spune acesta, am căpătat dreptul de a fi dezamăgiţi. Până atunci nu am putut fi, pentru că toate zilele semănau între ele. Dar am primit acest drept mai târziu, pentru că dezamăgire înseamnă comparaţie între ceva ce te aştepţi să fie şi ceva ce este. Abia după 1990 am avut ce compara ca să fim dezamăgiţi.

Libertatea de a gândi, de a vorbi, de a schimba

Varujan Vosganian spune că totul se învârte în jurul acestui cuvânt, libertate, şi a modului în care noi am păşit pe treptele libertăţii.

„Vă previn că scara aceasta cu treptele libertăţii e o scară cu totul deosebită. Nu e o scară pe care urci de la parter la mansardă. E mai degrabă o scară ca cea din desenele lui Escher, pe care urci şi la un moment dat ajungi de fapt din locul de unde ai plecat. Nu e o treaptă mai înaltă decât alta. E doar o treaptă diferită de alta. Prima treaptă a libertăţii este libertatea de a gândi. Nimeni nu ţi-o poate lua. Nici în cele mai întunecate claustrări nimeni nu te poate opri să gândeşti”, punctează scriitorul.

După 1990 am primit libertatea de a vorbi, dar la început „vorbeam atât de mult încât vorbeam mai mult decât gândeam”.

Libertatea de a vorbi este o libertate pe care o avem şi astăzi. Mai există însă încă o treaptă a libertăţii: libertatea de a schimba.

„Libertatea de a gândi este o libertate a singurătăţii, o libertate lăuntrică. Libertatea de a vorbi este libertatea dialogului. Libertatea de a schimba, este libertatea colectivităţii. Acest transfer, de la singurătate la colectivitate este un drum pe care naţiunea română încă nu l-a parcurs. Pentru colectivitate îţi trebuie solidaritate!”, spune Varujan Vosganian, amintind că ducem după noi multe traume nelecuite şi clişee în minţile noastre, şi avem nevoie de a ne recăpăta şi libertatea de a visa.

„Dublu autoportret”

Conferinţa a fost urmată de lansarea volumului „Dublu autoportret” scris de Varujan Vosganian, apărut în 2024 la Editura Polirom. Prezentarea cărții a fost făcută de către Miron Beteg, redactor al Revistei de cultură Familia.

„«Dublu autoportret» explorează simultan două realităţi: istoria vizibilă, trăită în stradă în timpul Revoluţiei române din decembrie 1989, şi istoria invizibilă, cea a conştiinţei individuale care, după mai bine de treizeci de ani, revine asupra propriilor fapte şi întrebări. Astfel romanul devine o meditaţie asupra felului în care identitatea se recompune din fragmentele memoriei, iar Revoluţia – un reper nu doar pentru destinul naţional, ci şi pentru cel lăuntric”, a spus Miron Beteg subliniind că romanul urmăreşte memoria unei zile – începe în 21 decembrie 1989 şi se sfârşeşte în 22. Cartea însă nu are un punct final pentru că „la mai bine de treizeci de ani de atunci acest timp al clepsidrei încă îl sfâşie lăuntric pe autor”.

De ce „Dublu autoportret”? Pentru că, de fapt, cartea este un dialog între cele două jumătăţi ale vieţii sale, între entuziastul care spera într-o lume dreaptă şi adultul care priveşte cu luciditate dureroasă. Eu-l de atunci şi Eu-l de acum se confruntă şi se întreabă reciproc cine este „adevăratul” purtător al identităţii, punctează Miron Beteg.

„Dacă nu ai murit în acele zile, înseamnă că ai fost mai curajos sau mai norocos? Romanul răspunde indirect: cine supravieţuieşte devine responsabil şi faţă de cei căzuţi, şi faţă de promisiunile de atunci”.

A urmat un dialog între redactorul Miron Beteg şi Varujan Vosganian. Scriitorul a ţinut să precizeze mai întâi că Revoluţia a demonstrat că oamenii nu pot fi liberi şi egali în acelaşi timp. Orice libertate înseamnă competiţie. Singura egalitate a libertăţii este momentul naşterii.

„Orice tentativă de a face oamenii egali cu tot dinadinsul te duce la limita de jos a mediocrităţii. Singura egalitate care e compatibilă cu libertatea nu este egalitatea faţă de ceilalţi – şi nu mă refer la egalitatea în faţa legii, ci mă refer la egalitea în ceea ce priveşte însuşirile – ci este egalitatea cu propriile năzuinţe. Societatea trebuie să fie îndeajuns de egală ca să îţi ofere şansa ca să îţi ajungi năzuinţele din urmă. Să ajungi să fii egal cu propriile vise”, spune scriitorul.

Cartea este memoria unei zile, nu istoria unei zile, precizează Varujan Vosganian. Literatura este mult mai puternică decât istoria. „Memoria, spre deosebire de istorie aduce ceva nou. Trecutul este cronologie, e ceea ce a fost. Trecutul e într-un singur fel. Îl cunoaştem sau nu îl cunoaştem, dar el nu poate fi schimbat şi e cronologic. Memoria e ceea ce ne-a rămas. E ceea ce am înţeles. Memoria este axiologie. Memoria introduce un criteriu moral în faţa trecutului, conceptul de bine şi de rău.”

Întâlnirea s-a încheiat cu o sesiune de autografe. Evenimentul a fost organizat de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea – Complex Muzeal împreună cu Revista Familia și în parteneriat cu Consiliul Județean Bihor, Primăria Municipiului Oradea și Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării a Universității din Oradea.