Sfințiți slujitori, smeriți viețuitori ai pustiei duhovnicești și preaiubiți păstoriți ai Marelui și Veșnicului Arhiereu, Hristos a înviat! Serbăm Învierea, Ziua Luminii adevărate și neapuse, netrecătoare, Ziua Domnului, luminoasa pregătire a Marii Învieri, a renașterii noastre spre viața cea veșnică, pe care ne-o dorim cu toții împreună cu Hristos Întâiulnăscut din morți, cu puterea, cu lucrarea și cu harul Duhului Sfânt, cu Hristos, prin Hristos și în Hristos Domnul, în brațele părintești ale Tatălui nostru cel din ceruri, când toată puterea morții va fi doborâtă în întunericul cel mai dinafară al morții înfricoșătoare rezervate stăpânitorului și înșelătorului ei inspirator.

Ce sărbătorim, de fapt, la Sfintele Paști? Biruința asupra morții. Biruința lui Hristos Întâiulnăscut din morți, inaugurarea veșniciei, începutul însuflețitei speranțe pentru propria noastră înviere. Ceea ce Fiul lui Dumnezeu a împlinit pentru noi ne privește pe toți, cu toții vom învia, însă fiecăruia îi este rezervată libertatea alegerii. Scepticii se îndoiesc, dar noi, creștinii, sub inspirația și cu puterea și cu lucrarea Duhului Sfânt, credem și mărturisim. Și, tot sub inspirația Duhului lui Dumnezeu, dobândim curajul de a vesti, cu bucurie și speranță mereu înnoită, lumii întregi, că moartea a fost biruită.

Sărbătoarea Îl are în centru pe Cel ce a înviat din morți, Fiul Omului, Care „a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10), pe Adam. Și pe toți urmașii lui, până la ultimul care se va naște din femeie. Adică pe noi, pe toți oamenii. Dar, ne respectă libertatea și nu Se impune cu forța, El nu este un dictator, ci discret ni Se descoperă, ne caută, ni Se dăruiește, rămânând ca noi, fără nicio constrângere, să-I urmăm sau să hălăduim pe alături, răspunzând ofertelor seducătoare ale lumii trecătoare, pe cât de tentante și strălucitoare, promițătoare și îmbelșugate, pe atât de inevitabil și tragic supuse pieirii, nimicului, morții.

Învierea Domnului, mărturisită și transmisă lumii prin neobosita lucrare apostolică, de la primii martori ai Învierii, cei care L-au întâlnit pe Întâiulnăscut din morți, Apostolii și Mironosițele, inclusiv Marele Pavel, cercetat de Cel înălțat la ceruri pe când era încă Saul și călătorea spre Siria, la Damasc, până la noi, creștinii de astăzi, Învierea Domnului rămâne coordonata fundamentală a istoriei umanității. Până la Înviere, totul este așteptare, întru răbdare, cum și speranță. După Învierea Domnului, începe lucrarea cea mare a Bisericii, împlinind porunca Mântuitorului și pregătirea lumii în speranța și așteptarea învierii morților și instaurarea vieții veșnice, pregustate deja de aici, în viața de har a Bisericii, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt.

După ce a înviat din morți Hristos Domnul Se arată discipolilor Săi, în ziua „întâia a săptămânii”, adică Duminică, și, binecuvântându-i, le dăruiește pacea și îi trimite înspre frații lor în umanitate: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Și, pregătindu-i pentru marea lucrare ce-i așteaptă, le dăruiește harul Sfântului Duh. „Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).

Iar în momentul despărțirii de ei, la Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui (Marcu 16, 19), în cuvântarea de rămas-bun, le dezvăluie: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28, 18) și le poruncește: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16), pentru că trebuia, conform profețiilor de demult, „să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47). Dar, mai trebuiau ucenicii Săi să aștepte venirea Duhului Sfânt, așa cum le-a vestit, la Înălțare, Întâiulnăscut din morți: „voi însă ședeți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49).

Cinstiți părinți și dragi fii și fiice duhovnicești,

De la pierderea Raiului, prin nesăbuita alegere a cunoașterii binelui și răului, cu toate consecințele alegerii, respectiv relele toate culminând cu moartea, iadul și întunericul, istoria umanității s-a derulat sub semnul așteptării și speranței. Dumnezeu nu l-a lăsat singur pe om în valea rătăcirii sale. Da, era nevoie de post și pocăință, adică de întoarcere în brațele creatoare iubitoare. Dorul întoarcerii nu poate fi redus simplu la nostalgia paradisului pierdut, prezența amintirii vieții fericite create din iubire fiind o constantă a viețuirii pe pământ a celui creat după chipul lui Dumnezeu. „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră»… și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 26-27).

Și Dumnezeu, discret, dar ferm, i-a stat alături omului chiar și după cădere. Pentru răscumpărare și biruința asupra morții a hotărât Domnul mult mai mult. Tatăl Îl trimite pe Fiul Său, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt, să Se facă om, să Se înomenească, în toate asemenea nouă, afară de păcat, dar luând asupra Sa povara păcatelor noastre. Și astfel, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Galateni 4, 4-5) „și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14). Așa a venit în lume și S-a făcut Om, Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu.
Numai că nașterea Sa, în Betleemul Iudeii, s-a petrecut cu multă discreție. Au aflat magii și au venit și I s-au închinat. Au aflat și păstorii de la îngeri și împreună s-au minunat și s-au bucurat. A aflat și Irod și s-a temut și a dat cumplita poruncă a uciderii pruncilor, fără a anunța însă motivul, că se temea de uzurpatori. Au pătimit mamele și au plâns. Știa Fecioara și logodnicul ei, înștiințat de Îngerul Domnului. Dar venirea Sa în lume, a lui Mesia, este vestită public la apa Iordanului, de către Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, care Îl arată lumii: „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Ioan propovăduia pocăința spre iertarea păcatelor, întoarcerea la Dumnezeu și boteza, scufundându-i pe penitenții ce-și mărturiseau păcatele în apa Iordanului, dar recunoștea: „eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3, 11). Iar când Mielul lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, vine să primească botezul pocăinței pentru păcatele noastre, după cuvântul Său – „așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15) – la ieșirea din apele baptismale „cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și… glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit»” (Matei 3, 16-17).

Și însuși Ioan Botezătorul mărturisește, cum scrie celălalt Ioan, Apostolul iubirii și Evanghelistul, Ucenicul iubit: „am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, și a rămas peste El! Și eu nu-L cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 32-33). Acolo, la apa Iordanului, Dumnezeu S-a arătat, Tatăl a vestit, Fiul S-a botezat și Duhul Sfânt a adeverit cuvântul ceresc al Părintelui Care a glăsuit. Și lumea a aflat că Mesia a venit, este aici, cu noi, Emanuel!

Da, Hristos botează cu Duhul Sfânt! A și poruncit discipolilor, după Înviere, să propovăduiască și să boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și dacă Învierea s-a petrecut în taină și Întâiulnăscut din morți, Cel înviat a treia zi de la crucificare S-a arătat celor apropiați Lui, evenimentul central al istoriei umanității răsună cu putere de Sus, cu lucrarea miraculoasă și cu efecte explozive de-a dreptul, spiritual vorbind, înaintea întregii lumi, începând de la Ierusalim, la Cincizecime, la pogorârea Duhului Sfânt, cu reverberații peste întreg pământul, peste secole și milenii, până la ultimul care se va naște din femeie, cu irezistibila invitație la botez, la nașterea din nou, din apă și din Duh, spre viața veșnică!

Scumpii mei frați și surori, prețioase odoare ale Bisericii,

Cântăm și acum, la fel ca și la Nașterea Domnului, la Dumnezeiasca arătare, Teofania sau Botezul Mântuitorului și la Cincizecime, la Rusalii, imnul Preasfintei Treimi, trisaghionul, cântarea cea întreit sfântă, după modelul descoperit lui Isaia profetul, al închinării serafimilor, înaintea Sfântului Dumnezeu, Sfântului Tare, Sfântului Celui fără de moarte, folosind, de data asta, cu ocazia specială a sărbătorilor amintite, cuvintele Marelui Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, din Epistola către Galateni (3, 27): „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”. Este îmbrăcarea duhovnicească și tainică prin nașterea noastră, a creștinilor, din nou, din apă și din Duh, îngropându-ne și înviind împreună cu Hristos Cel răstignit și înviat.

Într-adevăr, Cel ce botează cu Duh Sfânt, la Înălțarea Sa la ceruri le-a spus ucenicilor: „veți lua putere venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Și în ziua Cincizecimii, a cincizecea de la Înviere și la zece zile după Înălțarea Domnului la cer, fiind „toți împreună în același loc… din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 1-4). Cel ce botează cu Duh Sfânt și cu foc Și-a ținut făgăduința! Și apostolii, îmbrăcați cu putere de Sus, plini de harul Duhului Sfânt, au început a propovădui tuturor celor veniți la Ierusalim în pelerinaj, „din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte 2, 5) și „fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa” (Fapte 2, 6) și „cei ce au primit cuvântul lui (Petru) s-au botezat, și în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41).

Așa a explodat vestea cea bună că moartea a fost biruită! Vestea cea bună, adică Evanghelia! Așa a început epopeea lucrării de propovăduire a mântuirii, în lume, prin Biserică, odată cu venirea Duhului Sfânt și ea nu se oprește și nu se va opri până când nu Se va întoarce Hristos Domnul Întâiulnăscut din morți și Înălțat în slava Părintelui ceresc, întoarcerea în slavă la timpul hotărât de Tatăl nostru Cel din ceruri pentru învierea morților și viața veacului care va veni. Dacă la nașterea din Betleem puțini au primit vestea venirii lui Mesia și abia mai târziu, la Iordan, mulțimile în căutarea lui Dumnezeu și doritoare de întoarcere, prin baia pocăinței, de la păcat la Ziditorul, au prins de veste, Învierea, cu toată taina petrecerii ei, cu puterea și cu lucrarea și cu harul Duhului Sfânt, își face simțită puterea în viața fiecărui om care crede și se botează, îmbrăcându-se în Hristos.

Fiul lui Dumnezeu Se înomenește pentru ca pe noi, prin Duhul Sfânt, să ne încorporeze în Trupul Său mistic, în Biserica al cărei Mire și Cap este, pentru a ne întoarce în brațele Tatălui ceresc, moare și înviază pentru noi, ca noi să ne naștem din nou, din apă și din Duh, să ne îmbrăcăm în Hristos spre moștenirea vieții veșnice. Nu trăim aici și acum degeaba, cum nu în zadar au viețuit ca și noi pe pământ, sub vremi, înaintașii noștri. Venim aici, în viață, chemați de Dumnezeu, să-I cunoaștem iubirea, să-I descoperim frumusețea, să-I primim Darul, adică pe Hristos, prin Care să înțelegem fiecare dintre noi, sub adumbrirea Duhului Sfânt, că mulțimea feluritelor daruri, irepetabile, pe care Creatorul nostru le-a pus în noi, au un rost și se cer a fi rodite, în folosul tuturor, spre moștenirea vieții veșnice. Ai Lui suntem cu toții, fii ai Învierii. Ne-am îmbrăcat cu El, cu Hristos, prin Botez, înseamnă că ne-am răstignit cu El pentru lumea deșartă ca să înviem cu El, din dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și prin lucrarea harului Duhului Sfânt, spre viața cea veșnică! Lumina țâșnind din Mormântul Sfânt de la Ierusalim, golit de Trupul înviat al Domnului, să ne lumineze înțelegerea că ne-am îmbrăcat deja de pe-acum în lumina Învierii! Să nu ne mai temem de moarte că a biruit-o pe ea Întâiulnăscut din morți!

Asta serbăm astăzi și, de fapt, în fiecare zi de petrecut aci pe pământ, ca pregătire pentru veșnicie, noi, creștinii. Biruința lui Hristos asupra morții, întunericului, păcatului, iadului. Biruința poate fi și a noastră dacă rămânem în bucuria ei. Cu puterea, cu lucrarea, cu harul Duhului Sfânt. Pentru că Hristos S-a răstignit și a înviat pentru noi. Din dragostea lui Dumnezeu-Tatăl. Alegerea ne aparține. Să n-o irosim. Nu merită. Mai degrabă ai lui Hristos, cu El împreună, prin încercări și suferințe, prin boli și neputințe, prin lacrimi și pierderi, dincolo de căderi și ispite, de prăbușiri și eșecuri, trecând prin moarte spre înviere, cu puterea harică a Învierii Lui, întru credință nestrămutată, în așteptare și răbdare sfântă, cu iubire curată, necondiționată, dezinteresată întreolaltă și cu neabătută speranță. Crezând, așteptând, sperând, iubind, iertând… Praznice pline de pace, bucurie, lumină și har! Și pentru noi, așa, mărunți și neînsemnați, Hristos a înviat! Al vostru, al tuturor Episcop † Sofronie smerit rugător la picioarele Tronului Preasfintei Treimi.