Spectacolul „Oglinda spartă”, montare inedită a regizorului rus Timofei Kuliabin la Teatrul Regina Maria din Oradea

Actorii Trupei Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria au avut privilegiul de a lucra în această stagiune cu o echipă de excepţie, cu nume importante ale teatrului european: regizorul Timofei Kuliabin, dramaturgul Roman Doljanski, scenograful Oleg Golovko şi compozitorul Timofei Pastukhov. Cei patru colaborează de mai bine de zece ani, iar acum, cu contribuţia Ralucăi Rădulescu, cea care a tradus în limba română, în premieră naţională, textului lui Miller, au realizat la Oradea spectacolul „Oglinda spartă”, după textul lui Arthur Miller, „Broken Glass”. Primele reprezentaţii au avut loc duminică, 16 noiembrie, şi luni, 17 noiembrie, în Sala mare a teatrului orădean.

Dacă în piesa originală, textul, scris în mijlocul anilor ’90, plasează acţiunea în New York-ul anilor ’30, în vremea valului de violenţe antisemite în Germania nazistă, a „Nopţii de Cristal” (Kristallnacht), dramaturgul rus Roman Doljanski transpune piesa într-un cadru actual, în care personajele se confruntă cu conflicte noi şi cu noi forme de antisemitism. Vorbim şi de boţi, vizualizări, rating, analiza pieţei, influenţa politicului în presă, vorbim de noua etică medicală, de tratamente neconvenţionale.

Plecând de la textul lui Arthur Miller, spectacolul iese din șablonul clasicului prin felul în care regizorul Timofei Kuliabin a ales să spună povestea, dându-i dinamism prin folosirea „ferestrelor”, ca o partajare a ecranelor. Scenografia creată de Oleg Golovko este o provocare pentru actori în cursivitatea spectacolului, dar mecanismul merge perfect, nemţeşte.

Imaginea principală are în centru personajul inventat, şeful clinicii (Richard Balint), care nu apare în textul lui Miller, dar care devine firul roşu ce leagă flashurile naraţiunii. El este cel care încearcă să desluşească derularea evenimentelor, secvenţial.

Sylvia (Denisa Vlad), conectată zilnic la ştirile lumii, somatizează tragedia oamenilor prinşi în conflictul din Gaza şi o transpune în subconştient relaţiei ei cu Phillip (Eugen Neag), frica de moarte, terorismul şi mutilarea amplificându-i anxietatea şi efectul în plan fizic. Ea e blocată în scaunul cu rotile, suferă de „paralizie isterică”. În tulburările somatoforme pacientul prezintă simptome fizice, cum ar fi paralizia la nivelul membrelor, fără o cauză aparentă fizică.

Doctorul Harry (Răzvan Vicoveanu), cel care încearcă să o vindece atunci când ceilalţi medici eşuează, ajunge să fie acuzat de Phillip că a folosit metode nepermise şi a încercat chiar să îi seducă soţia. Dar ce contează până la urmă: „codul etic sau sănătatea omului?”, întreabă retoric medicul.

Tratamentul neconvenţional are însă efecte nu doar asupra Sylviei, ci şi a soţului, un personaj complex, care trăieşte în permanentă tensiune, străduindu-se să ascundă lumii adevărul. Imaginea prinde contur şi prin intervenţiile episodice ale Jessicăi (Anda Tămăşanu), sora Sylviei, şi ale lui Stanton Case (Alexandru Rusu), şeful lui Phillip.

Cine deţine controlul? Merită să renunţi la visurile tale pentru bunul mers al căsniciei? Până unde merge sacrificiul, cât de mult poţi să salvezi aparenţele şi cât de tare ajungi să somatizezi nefericirea, teama de un viitor incert, lipsa atenţiei, dorinţele înăbuşite? „Te-ai îndepărtat de tine însăţi” îi spune Sylviei medicul. „Te urăşti pe tine însuţi, iar cel mai greu e să te ierţi”, îl atenţionează pe Phillip.

Fiecare personaj are o oglidă spartă până la urmă, în care încearcă să desluşească cine apare cu adevărat. În cioburile sparte ale oglinzii vezi chipul deformat, frânt în bucăți. Vezi în ele şi vulnerabilitatea, şi teama, şi revolta, şi forţa, dar şi speranţa. Ai doar nevoie de cineva care să te facă să vezi imaginea reală, întreagă, pentru a fi din nou complet. Doar că ceea ce vezi s-ar putea să nu îţi placă, s-ar putea să schimbe totul, să schimbe perspectiva.

Timofei Kuliabin este atent la fiecare detaliu. De la piesa de şah care părăseşte tabla de joc şi se mută din mâna medicului în mâna pacientei vindecate, la jucăria albastră de pluş, parte din terapie când pentru Sylvia când pentru Phillip. Jocul actorilor e curat, fără artificii inutile, limpede şi direct, cu tăceri care „vorbesc”, cu gesturi neterminate care sugerează mai mult decât o replică.

Lumina caldă scoate în prim-plan fiecare personaj, într-un joc aprofundat al contrastelor. Coloana sonoră a compozitorului Timofei Pastukhov amplifică momentele, punctând programatic fiecare deschidere de fereastră.

Înainte de premieră, actorii vorbeau de un proces de creaţie firesc, fără efort, ca un vis care-ţi doreşti să nu se mai termine, o experienţă unică în carieră, iar regizorul pomenea de o echipă cu actori străluciţi, „my beautiful dream team” spune el, şi un teatru în care se simte foarte confortabil. Nu e de mirare că această chimie şi acest proces de lucru atât de natural închegat s-a finalizat cu un spectacol care „te fură” timp de două ore fără să îţi dai seama. După aplauzele prelungi, Timofei Kuliabin a scris: „One of the most happiest evenings in my life” (Una dintre cele mai fericite seri din viaţa mea).

Următoarele reprezentaţii vor fi în 11 și 12 decembrie, de la ora 19:00, la Sala Mare.