Au trecut 38 de ani de când s-a făcut celebrul film „Liceenii”, regizat de Nicolae Corjos după un senariu de George Şovu. Despre povestea filmului lansat în 1986 au purtat un dialog vineri seara, în cadrul Conferințelor Tipografiei de idei, actorul Ştefan Bănică Jr. şi prof. univ. dr. Gabriel Moisa, istoric și manager al Muzeului Ţării Crişurilor – Complex Muzeal, gazda evenimentului.

Conferința a continuat demersul instituției muzeale de promovare a culturii cinematografice românești şi a inclus proiecția filmului „Liceenii”.

Filmul spune povestea de dragoste a doi liceeni. „Mihai (Ștefan Bănică Jr.) este un provincial ajuns la un liceu din București, unde pasiunea sa pentru filosofie și matematică va fi eclipsată de iubire, iar Dana (Oana Sârbu) este o împătimită a campionatelor de șah. Idila lor va fi plină de naturalețe, dar va trece prin multe încercări”, se arată în prezentarea filmului. Alături de tinerii actori joacă Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu, Sebastian Papaiani, Mihai Mereuţă, Cristina Deleanu. Filmele lui Nicolae Corjos, „Declaraţie de dragoste” şi „Liceenii”, s-au bucurat de o popularitate extraordinară devenind un fenomen cinematografic al anilor ’80.

„Nu ne-am gândit niciodată la vreun succes măreţ. Ne-am gândit doar să ne facem profesia pe care tocmai o începeam, şi făcând o paralelă cu ce se întâmplă astăzi, noi aşa eram setaţi la acea vreme. Adică oamenii care terminau liceul, elevii, trebuiau să facă o meserie, nu existau alte alegeri, ca în ziua de azi. Eu mi-am dorit de mult să fiu actor, de la vârsta de 5 ani. Deşi, la 5 ani aveam în cap de fapt trei meserii: actor, clovn sau miliţian. Mi-am dat seama însă că ultimele două cam seamănă între ele, aşa că am ales-o pe prima”, spune Bănică Jr. .

Succesul a venit ca o avalanşă

Pe atunci intrase la Institutul de Teatru în 1985, nu avea nici măcar 18 ani şi a plecat direct în armată, îşi aminteşte actorul.

„S-au dat probe cam cu toată lumea de vârsta respectivă. Regizorul Crojos era puţin îndoit, nu ştia ce să facă, şi a venit cineva. Cine nu ştiu, dar să-i dea Dumnezeu sănătate, şi a zis aşa: «Mai sunt patru tâmpiţi la Craiova» . Printre care eram şi eu. Probabil eram primul. Aşa a fost să fie! Şi acei patru studenţi-actori de la Craiova au fost chemaţi să dea probe. Restul e istorie! Aşa s-a întâmplat şi aşa am ajuns în această echipă. Unii dintre noi ne cunoşteam, alţii ne-am împrietenit acolo, şi în două luni de zile s-a terminat toată această poveste, care atunci, la vremea aceea, era o poveste ca oricare alta. Ce s-a întâmplat după şi succesul care a venit ca o avalanşă acolo e de discutat şi are două părţi, una bună şi alta mai puţin bună”, spune protagonsitul filmului.

Actorul a plecat de la cursuri cu maşina 106 ca să fie prezent la premieră, însoţit fiind de Mihai Constantin, colegul său de platou, care i-a spus: „Bă, mai bine nu mergem. Suntem atât de proşti încât mai bine nu mergem”. Au ajuns totuşi la cinematograful Scala, flancat de miliţia călare. Portarul nu le-a dat voie să intre, povesteşte Bănică Jr., dar s-a auzit o voce din spate: „Dă-i drumul, mă!”. Era tatăl său, marele actor Ştefan Bănică. „Da, să trăiţi maestre!”, i-a răspuns portarul. A doua zi îi recunoştea lumea pe stradă, lucru care li se părea incredibil, şi toată lumea îi băga în seamă.

Partea mai puţin bună, spune actorul, este că un astfel de succes major e foarte posibil să îţi ia minţile şi recunoaşte că pentru o scurtă perioadă de timp aşa a şi fost. Dar au fost doi oameni importanţi alături de el, profesorul Ion Cojar şi tatăl său, care l-au adus cu picioarele pe pământ şi l-au făcut să înţeleagă: „cu un film nu se face primăvară”. Până la urmă, nu-şi dorea ca lumea să îl confunde cu acest succes şi acest rol, îşi dorea altceva.

Îl chema Ştefan Bunicu

Întrebat de Gabriel Moisa dacă nu cumva filmul avea oarecum scopul de a cosmetiza realitatea, Ştefan Bănică Jr. a subliniat că filmul „Liceenii” a fost unul „super vizat şi super controlat”.

„Distribuţia a fost dată pe hârtie, şi pe mine, ca să pot juca în acest film, mă chema Ştefan Bunicu, ca să nu fie Ştefan Bănică. Dacă vreţi, părea un fel de nepotism. Eram băiatul lui Ştefan Bănică, mare actor. Mihai era băiatul lui George Constantin, un uriaş actor. Cesonia Postelnicu era fata actorilor de teatru şi film Rodica Mureşan şi Sorin Postelnicu iar Tudor Petruţ era nepotul actorului Emanuil Petruţ. Deci, nepotismul în floare, dacă o iei aşa. Numai că pe Corjos nu îl interesau numele pe vremea aia, îl interesau tipologiile de personaj, care cred că s-au definit destul de bine”, a mărturisit actorul, care subliniază că filmul „Liceenii” a venit de fapt după succesul filmului „Declaraţie de dragoste”.

Ştefan Bănică Jr. îşi aminteşte de anii ’80 ca fiind o perioadă cu o acută lipsă de libertate, mai ales de libertate de gândire, dar prospeţimea celei mai frumoase perioade de viaţă a înviorat oarecum acele timpuri. „Când eşti puşti, când eşti adolescent, ai senzaţia că visele tale sunt undeva aici, unde le poţi atinge cu mâna. Ai senzaţia că poţi orice”, spune actorul considerând că atât „Declaraţie de dragoste” cât mai ales „Liceenii” au adus „o gură proaspătă de oxigen, nu neapărat de libertate ci de umanitate” şi o echipă nouă de actori, proaspătă, pe care nu o cunoştea nimeni, şi în care lumea s-a regăsit.

„Trăiam clipa, nu conştientizam”

Bănică Jr. a amintit şi de modul în care se lucrau atunci filmele, cu postsincron, când se înregistrau în studio toate dialogurile din film, muzica şi zgomotele, nefiind nicio replică înregistrată live. De aici şi modul nenatural în care sunau filmele româneşti de la acea vreme.

Actorul îşi aminteşte de la filmări că nu prea erau obişnuiţi cu disciplina şi mai scăpau la fotbal. Mărturiseşte amuzat că într-o pauză de filmări şi-a aprins o ţigară şi un profesor a venit şi i-a tras o palmă peste cap mustrându-l. După ce i-a explicat că nu este elev, că joacă în film, profesorul, jenat, i-a cerut o ţigară.

De actriţa Tamara Buciuceanu îşi aminteşte cu mare drag. „Tamara Buciuceanu era o poezie. Ne muşcam buzele să nu râdem. Lucrul cu actori ca Tamara sau Ion Caramitru a fost o şcoală. Ne uitam cum vorbesc, cum se mişcă, şi apoi îi întrebam de ce fac un lucru. Din punctul ăsta de vedere am fost cu toţii extrem de fericiţi. Trăiam clipa, nu conştientizam. Ne bucuram de ce ni se întâmpla”, punctează Bănică Jr. care îşi aminteşte, de exemplu, că după film a devenit o modă să porţi adidaşi albi la şcoală la fel ca şi personajul lui din film, lucru care nu era uşor de obţinut.

Actorul se întreabă oare câţi dintre tinerii de atunci conştientizau ce însemna dictatura, considerând că rolul părinţilor de astăzi este de a le povesti copiilor cum erau acele vremuri cu adevărat.

„Eu trăiesc în prezent şi mă gândesc ce fac azi, cine sunt azi. Băiatul acela din film tot eu sunt, el va rămâne în sufletul meu forever, face parte din mine. Dar eu trăiesc azi!”, spune Ştefan Bănică Jr. amintind de cei trei copii ai săi. Cel mai mic are cinci ani şi patru luni

„Peste 13 ani, când va termina şcoala, ce meserii vor mai fi? Nu ştiu. Noi cred că putem face însă o diferenţă, ca am trăit în aceste schimbări sociale. Vorbim şi la nivel mondial, şi de revoluţie, plus acest internet care a schimbat absolut totul. Cred că avem acea capacitate de a echilibra lucrurile şi de a ne da seama ce am trăit, ce trăim şi ce alegem să trăim. Să le arătăm copiilor noştri că există alegeri în viaţă. (…) Treaba mea acum este că pot să aleg ce îmi place, sau ce nu îmi place, şi dacă nu îmi place aleg să mă retrag, sau să îmi spun părerea.”

Întrebat de o tânără din public ce sfat i-ar da copilului Bănică de atunci dar şi tinerilor care vin din urmă, actorul i-a răspuns: „Copilul Bănică, spre fericirea mea, a făcut exact ceea ce a simţit. Din punctul ăsta de vedere, după atâţia ani, sunt mulţumit. Am făcut ce am simţit, am făcut ce mi-am dorit şi am urmat ce mi-a spus mie sufleţelul. Sfatul ăsta îl dau şi celor care sunt la început acum. Fă ceea ce simţi. Nu alege ceva ce nu îţi place, ca apoi să regreţi. Eu nu m-am dus nici la teatru, nici la concerte, ca la muncă. Am privilegiul să am o meserie pe care am făcut-o cu drag. Şi cred că lucrul ăsta contează enorm. Ţine-te de ceea ce crezi, nu de ce îţi spun alţii. De ce simţi tu!”.

După proiecţia filmului, seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe şi fotografii.