Un meșteșug care, din păcate, odată cu plecarea la cele veșnice ale bătrânilor satului riscă să devină istorie. Simon Nistor are 23 de ani și nu a vrut ca lăzile de zeste „made în Budureasa” să fie pomenite doar în legendele satului. Cu un țârcălău, un sfleder, o mezdrea, un firez, o zbardă, un horj și un firez, Simon Nistor duce tradiția lăzii de zestre mai departe. Aceasta chiar dacă, deocamdată e destul de sceptic că poate trăi, exclusiv, din vânzarea lăzilor de zestre.

„Prețul corect pentru o ladă de zestre ar fi 300 de lei. Dacă ar fi turiști să putem vinde la flux continuu, am putea trăi din asta. Încercăm…”, spune tânărul într-un material fimat pentru pagina Primăriei Budureasa.

Este vorba despre o ladă de dimensiuni mai mici. Lăzile mari au fost vândute din sat, au fost cel mai adesea cumpărate și păstrate în muzee. Într-o descriere a unei lăzi de zestre din Budureasa, o ladă de mijlocul secolului XIX, aflată în custodia Complexului Muzeal Asta Sibiu, exponatul e descris astfel: „ladă rudărească cu capac de tip sarcofag şi părţile componente îmbinate în tehnica «nut şi feder».

[eadvert]

Corpul lăzii este încadrat în 4 picioare verticale rectangulare în secţiune care prezintă şănţuiri longitudinale pentru facilitarea îmbinării. Pereţii laterali sunt confecţionaţi din scândură subţire (câte două bucăţi pentru fiecare perete). Inelul metalic folosit la încuiere, este fixat în plan vertical în partea de sus a feţei, trecând printr-un orificiu realizat în capac. Cele trei elemente ce formează capacul sunt încheiate la capete cu ajutorul a două «borduri» proeminente din lemn.

Motivele decorative pe corpul lăzii sunt dispuse astfel: pe capac şi faţă: motive geometrice reprezentate de linii drepte, oblice, paralele, cercuri concentrice, semicercuri, rozete (6 petale); pe picioare: “X-uri” şi linii drepte. Mobilitatea capacului este permisă datorită utilizării unor cuie de lemn cu rol de bolţuri”. Simon Nistor spune că pentru o ladă de zestre lucrează o zi și o noapte.

Ceea ce tânărul scrijelește pe lada de zestre e parte a poveștii vieții omului de la munte. Cu țârcălăul scrie despre drumul şerpuit prin pădure pe care trebuiau să-l străbată cu carele, despre roţile grele de car, brazi, dar și despre bobul de grâu.

„Ziua cioplesc doagele, iar noaptea sunt afumate, mai puțin capetele care păstrează culoarea naturală a lemnului”, explică tânărul fazele prin care trece o ladă de zestre până e gata, o tehnică pe care o foloseau și străbunicii lui. Întreruptă de bunicii și părinții lui, tradiția meșteșugului e preluată de Simon Nistor chiar de la străbunicii săi. Culoarea pe care o capătă lemnul când e afumat ține și 20 de ani.

În timpurile trecute, o ladă de zeste, de tipul celei folosite de mirese pentru a-și duce zestrea căpătată de la părinți în noua familie avea dimensiunea de 1,5 m. Acum, lăzile de zeste folosite mai mult cu rol decorativ, nu depășesc 50 cm. Simon Nistor spune că oamenii țin în ele bijuterii, acte și bani „dacă au cu ce să le umple”. Fagul pentru lăzile de zestre se taie obligatoriu toamna, când meșterii spun că el se golește de sevă. E un lemn trainic care dă garanția că o ladă poate dăinui și peste 100 de ani.