După cum povesteşte Elisabeta Pop – Vetuţa pentru prieteni -, mama sa când era de 15-16 ani a făcut teatru de diletanţi în zona Ardeal – Banat, pe lângă Arad. Deci sămânţa dragostei pentru teatru era deja acolo. Apoi a început să noteze cam tot ce a văzut în anii în care a lucrat în învăţământ. Şi a văzut atunci zeci de spectacole. La Oradea a venit pe un post de referent în teatru, şi a rămas 30 de ani. Sunt mulţi 30 de ani, mărturiseşte criticul de teatru. Iar în cei 30 de ani de activitate a avut şase directori. Doi dintre aceştia s-au aflat în sală sâmbătă după-masa, Eugen Ţugulea şi Mircea Bradu.

Deoarece, fosta secretară literară a teatrului şi-a lansat la Librăria R&R bookstores and coffeehouses de pe Strada Republicii, înconjurată de prieteni, volumele „Teatrul: Intrigă și iubire”. Acestea au fost scoase la Biblioteca Revistei Familia, sub îndrumarea lui Ioan Moldovan. Calitatea tipăriturii se datorează tipografilor de la Litera Print Oradea iar realizarea coperţilor îi aparţine lui Miron Beteg.

Eminenţa cenuşie

Prof. univ. dr. Valentin Chifor o vede pe Elisabeta Pop ca pe un om dedicat lumii teatrului, implicată total şi ţinând legătura cu o mulţime de oameni ai scenei. „Vetuţa are vocaţia prieteniei. Are foarte mulţi prieteni în lumea aceasta teatrală, de la dramaturgi, scriitori, regizori, actori, secretari literari, critici de teatru, deci cunoaşte pe toată lumea. Prin activitatea ei îndelungată a fost timp de trei decenii secretar literar al teatrului din Oradea (1965 – 1995).

Are o activitate foarte bogată, de cronicar literar, de secretar literar. A fost – aş zice – o eminenţă cenuşie a teatrului orădean. Ştiţi care e accepţia. Este un om în umbră, care are însă un rol decisiv în deciziile majore care se iau în teatru. Ce-i drept, Vetuţa, prin structura ei, n-a fost niciodată în umbră. Întotdeauna a fost foarte activă. Este şi acum, după ce s-a pensionat. Participă la festivaluri, la colocvii de teatru, deci îşi continuă activitatea şi în plan editorial. După ce s-a pensionat a publicat câteva cărţi.

Cunoscutul critic şi eseist Ion Vartic are într-un loc o formulare foarte potrivită despre Vetuţa Pop, o drogată a scenei . Aşa şi este. Şi-a dedicat viaţa scenei, spectacolului, lumii teatrului. Teatrul din Oradea a fost pentru ea o a doua casă. Datorită vocaţiei prieteniei a întreţinut şi continuă să întreţină prin corespondenţă legăturile cu atâţia oameni care sunt în ţară şi străinătate.

Toate mărturiile acestea, toate cunoştinţele ei despre teatru, evenimentele care s-au petrecut în lumea teatrului – şi e o lume cu totul specială – metafora teatrală, magia scenei a subjugat-o definitv, este ca o otravă dulce care a cuprins-o.

Prin această carte ne oferă o imagine complexă a lumii teatrale, un puzzle al vieţii teatrale orădene şi naţionale. Sunt foarte multe nume de mari de regizori, mari actori din toate teatrele ţării, care apar în acest puzzle cu tot ce au făcut, cu mentalităţi, cu atitudini, cu roluri interpretate, cu talentul lor, încât cititorul îşi face o imagine complexă despre viaţa teatrală românească.”

Cuvântul înainte reprezintă o confesiune emoţionată despre traseul ei în lumea teatrului. Elisabeta Pop a văzut de-a lungul carierei, cam din 1957 până în prezent, mii de spectacole. În anul 2006 a fost premiată în gala UNITER pentru întreaga activitate.

Majoritatea textelor care apar în carte au fost publicate în revista Teatrul Azi, condusă de criticul de teatru Florica Ichim. Iar titlul din Schiller este foarte potrivit pentru cele două volume. Sintagma aceasta defineşte foarte bine lumea teatrului., deoarece secretul teatrului este dragostea. Dar în acelaşi timp apar deseori şi vanităţi, şi orgolii, şi intrigi.

Schimb de generaţii

Cea mai nouă secretară literară a teatrului orădean, Florina Dometi, a câştigat deja dragostea Vetuţei Pop. „Lucrez în teatru doar de trei ani. În tot acest timp, destinul m-a legat de un om vesel şi încrezător. A făcut ca toată spaima unui Univers cu totul nou să pară mai uşoară. Vă mulţumesc pentru fiecare sfat şi fiecare zâmbet”, mărturiseşte Florina Dometi, care în cuvântul ei o contrazice pe autoare când afirmă că este o carte ce interesează doar breasla, sau nu interesează în general şi argumentează.

„Dramaturgul scrie cuvântul, regizorul metamorfozează mişcarea, actorul îl însufleţeşte, publicul îl asimilează, iar criticul îi oferă o altă formă şi îl reîntoarce în pagină. De ce este important acest proces? Deoarece teatrul este o artă efemeră, şi după ce cuvântul devine verb, verbul poate să dispară. Ca să nu fie uitată niciodată forma, criticul de teatru nu numai că o supune unui proces de interpretare, dar o şi finalizează, astfel încât eu, după atâţia ani, pot să descopăr atât de multe lucruri fascinate despre spectacole pe care nu le voi vedea niciodată sau despre actori, regizori, scenografi pe care n-o să îi întâlnesc niciodată. Este unul dintre motivele pentru care aceste două volume sunt capitale pentru noi, cei care urmăm să intrăm în lumea teatrului. În al doilea rând, sunt un etalon şi o sursă de inspiraţie pentru cei care facem paşi încă în acest univers, dar sunt şi o moştenire pentru cei care vor să păstreze viu trecutul şi identitatea noastră culturală.”

Însemnări teatrale

Plină de viaţă, fire veselă dăruind cu toată fiinţa iubire, cu modestie se confesează. „Sunt realistă când spun că această carte nu se va citi. Se va răsfoi, se va citi pe pagini, ici-colo. Prefaţa însă cred că se va citi.”. Criticul literar şi eseistul Dan C. Mihăilescu a fost solicitat de autoare să scrie prefaţa la volumul II. Acesta i-a cerut să îi trimită însă ce a scris la volumul I. Dar cum încă nu aşternuse nimic pe hârtie, s-a pus pe scris şi au ieşit 40 de pagini. Cum devine un secretar literar nu un cronicar dramatic, dar un cunoscător de teatru, destul de avizat, care scrie despre teatru.

Cronicile sale le-a numit „însemnări teatrale”. Fiindcă uneori ea povesteşte un spectacol. Recunoaşte că Florica Ichim este cea care a stimulat-o la scris. Secretarul literar scrie de obicei o cronică de întâmpinare. O cronică ce laudă spectacolul pentru că nu vrea să îşi launge publicul ci să-l atragă.

„Cronicile mele sunt mai blânde fiindcă eu am trăit în teatru şi ştiu cu ce chin se naşte un spectacol şi de multe ori în spatele unui eşec e multă muncă. De aceea e păcat să dai în oameni, să-i amărăşti cu orice preţ. Observi eventual că ceva nu e pe gustul tău dar nu poţi să dai verdicte cu răutate pentru că asta nu mi se pare corect. Latura asta poate mai blândă mi se datorează profesiei de secretar literar. Stimă pentru munca actorului am avut întotdeauna.”

Pentru ca aceste volume să vadă lumina tiparului, a pregătit un proiect pe care l-a prezentat consiliului municipal, deşi soţul său a promis că o sponsorizează. Consiliul municipal nu a aprobat însă nicio carte. Aşa încât, a obţinut în final finanţare de la consiliul judeţean, nu numai pentru un proiect, ci pentru două.

Cuvântul de final a aparţinut doamnei Florica Ichim încununând cu iubire o întâlnire de suflet: „Meseria de actor este o meserie înfiorător de grea. Iar criticul nu este decât un spectator specializat, profesionist. Pe Vetuţa am silit-o să scrie pentru că este totdeauna tulburătoare dragostea când o vezi în stare pură. Ori ea iubeşte teatrul şi oamenii din teatru neclintit. Vetuţa e toată numai iubire. Ea are un soi de dragoste la care nu se poate să nu te întorci tot cu dragoste. Ne-am adunat cu toţii aici ca să slăvim o iubire”.