„O voce de crin regal şi un prieten desprins din adâncimea de jar a cântecului, aceasta a fost şi este Elvira Lerinţiu!”, spune Miron Blaga în „Cântecul de după cântec”. „Mă mândresc că-s tulcăniţă, Fată de bihoreniţă, Iubesc oamenii şi satu , Mi-s dragi jocu şi cântatu ”. A fost motto-ul vieţii interpretei Elvira Lerinţiu, care s-a stins din viaţă la 72 de ani. Aşa cum spunea etnologul Crăciun Parasca, „Elvira Lerinţiu face parte din categoria interpreţilor de muzică populară pe care bunul-simţ şi modestia i-au însoţit de-a lungul întregii cariere.

A adunat calităţi ca să se manifeste ca o vedetă: glas şi carismă. A înţeles, însă, că fără cântecele horitorilor şi lăutarilor anonimi din satele bihorene, fără modelul oferit de Elisabeta Pavel, cu obârşia în vecinătatea satului său natal, biografia sa artistică n-ar fi fost marcată de succese revelatoare şi binemeritate. Parafrazând vechea zicală «Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim», aş spune că Elvira Lerinţiu a trăit ca să cânte bucuriile şi necazurile, dorul şi dragostea ţăranului român, decantate de propria-i sensibilitate şi restituite unei lumi pe care a preţuit-o şi n-a uitat-o niciodată”.

„Viaţa ca un cântec”

Aşa cum mărturiseşte în cartea autobiografică, Elvira Lerinţiu a împlinit visul tatălui ei, acela de „a cânta pentru oameni”. Tatăl doamnei Elvira fusese chemat să înregistreze la Radio, dar fiindcă mama nu răzbea cu cei patru copii a renunţat şi a ales să cânte pentru flori, de meserie fiind grădinar. A avut o copilărie frumoasă, aşa cum mărturisea: „Când ne jucam cu păpuşile din cârpe, ori alergam pe caii dintr-un băţ noduros şi ne zbenguiam prin iarbă, uitam şi de foame, căci bucuria jocului ne copleşea. Ascultam ciocârlia, mierla şi turturelele, şi cucul ce-şi striga numele, iar noi număram de câte ori şi-l strigă, zicând că atâţia ani vom trăi…”.

A fost încurajată să cânte de când era la grădiniţă, i-a avut profesori pe Victoria şi Teodor Bulzan, dar şi-a amintit cu drag şi de încurajările preotului Mara Nicolae. În urma unui anunţ publicat în 1963 de ziarul Crişana, s-a prezentat la un concurs pentru un post de solistă la Orchestra de muzică populară Crişana din Oradea, fără ştiinţa mamei. Fiindcă nu avea 18 ani nu a putut fi angajată, şi a rămas doar colaboratoare. Între timp s-a angajat la Bernath Andrei – fostul UAMT, care avea o brigadă artistică şi avea nevoie de solişti de muzică populară. Ca elevă a Şcolii Populare de Arte, a făcut parte dintr-un grup vocal alături de Florica Ungur, Florica Duma, Marioara Precup, Elena Bologa şi Rodica Vişan, grup cu care a reprezentat regiunea Crişana la cunoscuta emisiune a TVR „Dialog la distanţă”.

Un moment de răscruce în cariera artistică a Elvirei Lerinţiu a fost colaborarea cu Ansamblul Nuntaşii Bihorului, cu care a obţinut premiul I şi medalia de aur la un festival muncitoresc din Germania. Devine apoi solistă la Orchestra Crişana a Filarmonicii de Stat Oradea, devenind colegă cu Elisabeta Preda, Maria Haiduc, Elena Haşaş, Grigore Ignat, Traian Hurgoi, Adriana Comşa. „Am simţit atunci o mare bucurie şi împlinire sufletească şi artistică”, mărturisea Elvira Lerinţiu. Totodată, prin grija lui Mircea Bradu – pe atunci directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Bihor – Ministerul de Cultură îi acordă Elvirei Lerinţiu şi o Diplomă de Excelenţă. În 1973 primeşte Medalia „Meritul Cultural clasa I”.

„Am văzut că dragostea mea pentru folclor, dorinţa fierbinte de a sluji din toată fiinţa mea muzica populară românească, au fost apreciate, dar cea mai mare răsplată pentru mine au fost aplauzele Măriei Sale Publicul, din atâtea şi atâtea săli de spectacole, din ţară şi din străinătate”, spunea artista. Mare interpretă de romanţe, Elvira Lerinţiu a încercat să facă aşa cum spunea unul din cântecele ei: „Să treci prin lume fără dor”. De-acum va cânta în rând cu îngerii, ascultând într-o lume mai bună „ciocârlia, mierla şi turturelele, şi cucul ce-şi striga numele”, numărând „de câte ori şi-l strigă, zicând că atâţia ani vom trăi…”. Mulţumim, Elvira Lerinţiu!