Fireşte că nu i-am împărtăşit această viziune eliptică şi minimalistă, însă trebuie să recunosc că există domenii unde spiritul de turmă a atins apogeul.
Nicăieri nu e mai pregnant sindromul echipei furioase decât în politica românească.
Se nasc, ad-hoc, mari coaliţii ale consensului naţional care, de fapt, n-au nimic de-a face cu ceea ce se doreşte la bază, adică în rândul electoratului. Unde aţi văzut prietenie mai sinceră decât în schimbul de amabilităţi, spre stupefacţia alegătorilor, dintre UDMR şi PRM, la victorioasa suspendare prezidenţială? Unde aţi auzit de zâmbete mai amicale şi strângeri de mână mai hotărâte decât în pacea dubioasă dintre dreapta penelistă şi stânga pesedistă? V-aţi închipuit vreodată că-i veţi vedea, la fel de euforici, pe Vadim Tudor şi Marko Bela votând de aceeaşi parte a baricadei? Dar pe Viorel Hrebenciuc secondat obedient de Crin Antonescu? E, orişicât, o ţară a surprizelor.
Iluzia libertăţii în politică e o trăsătură a naivilor. Partidele româneşti nu sunt altceva decât pepiniere de clădire a consensului, impus prin forţă, dar camuflat sub înduioşătoarea formulă a „disciplinei de partid”.
Am avut nenorocul să asist, acum ceva vreme, la o conferinţă de presă, unde liderul potent al unui partid fără ideologie spunea, fără măcar să clipească a emoţie, că a doua zi reprezentanţii acelui partid în Consiliul Local vor avea – toţi, fără excepţie – o anume conduită faţă de adoptarea unei hotărâri aflate pe ordinea de zi.
La fel de detestabilă mi se pare ipocrizia acelor partide care, prealabil suspendării preşedintelui, se arătau dispuse să garanteze independenţa parlamentarilor lor în aprecierea oportunităţii acelui demers, spunând că-i lasă să voteze după cum le dictează propria conştiinţă (sic!). Rezultatul zdrobitor al votului a arătat, în schimb, că jocurile erau dinainte făcute.
Nu neapărat lipsa evidentă de scrupule a vătafilor mă dezgustă aici, ci mai ales seninătatea tâmpă a sclavilor.
Să te guduri fericit pe lângă un şef de partid, numai pentru că te-a lăsat să te joci în ograda lui dubios mirositoare, să asculţi hipnotizat directivele preţioase venite de sus şi să pui în practică, cu promptitudine şcolărească, orice vis fantezist al stăpânului, doar pentru a-ţi arăta umilitoarea recunoştinţă de a fi subaltern mi se par lucruri complet nedigerabile într-o ţară care se pretinde liberă.
Poate că nu degeaba, etimologic vorbind, conceptul de „clasă politică” aminteşte de viziunea marxistă privind împărţirea societăţii. Componenţii partidelor politice româneşti acţionează aiuritor, ca un tot omogen, ca o cireadă dresată. Ultimele isprăvi ale politicienilor de Dâmboviţa confirmă acest lucru: că e mult mai comod, instruit fiind în acest scop, să ridici orbeşte mâna la vot decât să îndrăzneşti să gândeşti, ca prostu’, de unul singur.
Dan-Liviu Boeriu
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
