De-o viaţă, doamna Chiquita, ajunsă acum la vârsta senectuţii, s-a ocupat îndeaproape să aline suferinţele celor aflaţi în luptă cu boala. Nu a făcut-o doar în România, unde s-a stabilit în urmă cu mai bine de 20 de ani, ci şi în ţări precum Germania (de unde este de origine), Anglia sau chiar India. Şi-a răsfrânt dragostea pentru oameni asupra leproşilor, asupra celor orbi ori asupra celor paralizaţi şi cu handicapuri locomotorii. Îi tratează pe fiecare ca pe egalii săi, cu o dragoste sinceră şi fără margini. Necondiţionat, pentru că menirea ei este de a ajuta oamenii, de a-şi ajuta aproapele, iar din acest punct de vedere este omul cel mai aproape de pilda Bunului samaritean.
La casa Izvorul Vieţii din Dudeştii Noi, doamna Chiquita a îngrijit o mulţime de copii şi tineri. Nu le mai ţine minte numărul, dar nici nu contează, pentru că important pentru ea este ca fiecare copil care îi trece pragul să fie tratat aşa cum trebuie. Iar dacă boala dă înapoi, iar pacientul îşi ameliorează starea, doamna Chiquita se simte împlinită. Acum, în casa pe care doamna Chiquita a cumpărat-o din pensie şi cu ajutorul unui credit bancar, casă pe care ulterior a donat-o Fundaţiei Caritas, pentru a fi sigură de continuitatea demersului său umanitar, locuiesc cinci pacienţi. Sunt adolescenţi şi tineri care au fost abandonaţi la naştere pentru că s-au născut cu diverse handicapuri. În bunătatea ei, doamna Chiquita încearcă să înţeleagă gestul extrem al mamelor copiilor: în România de astăzi este foarte greu să îngrijeşti copii cu astfel de probleme şi atunci, de multe ori, mamele aleg să-şi lase odraslele în spital. Dar există, pentru mulţi dintre ei, un înger păzitor. Numele lui este Chiquita Mischke.
Doamna Chiquita este foarte mândră de copiii de la Izvorul Vieţii. Ne povesteşte despre Ema, care a împlinit 17 ani. “Când venea aici, nici nu putea mânca. Acum se descurcă singură la masă, deşi este nevăzătoare. Din cei cinci copii pe care îi avem acum în îngrijire doi sunt orbi, doar doi dintre ei vorbesc şi, fără excepţie, toţi suferă de o maladie a creierului”. Faptul că la Izvorul Vieţii… vieţile acestor copii s-au ameliorat ni-l dovedeşte şi Ioana, care a învăţat să tricoteze, ori Toni, care a făcut o adevărată pasiune pentru jocurile pe computer. Multe dintre problemele acestor adolescenţi îşi au cauza în perioada petrecută în spitale. Toţi, fără excepţie, din pricina handicapului, au fost neglijaţi. Aici, la Dudeştii Noi, li se acordă atenţie şi mulţi dintre ei au început să deprindă lucruri pe care în altă parte nu le-ar fi învăţat niciodată.
Larisa, fetiţa care i-a schimbat destinul
Doamna Chiquita Mischke a venit prima dată în România în anul 1991. A lucrat împreună cu persoane care s-au implicat umanitar în această parte de ţară, cum ar fi doctorul Dunăreanu ori doctorul Hubertus Golnick. A avut trei ani contract cu o fundaţie şi s-a îngrijit de copiii din Timişoara. A fost marcată de suferinţele celor mici, dar cel mai tare a impresionat-o Larisa, o fetiţă nevăzătoare. Ca o paranteză, spunem că doamna Chiquita a fost tentată, la un moment dat, să se stabilească în India. Timp de patru ani, câte două luni pe an, se îngrijea de bolnavii de lepră din Bombay. Însă, micuţa Larisa a făcut-o să-şi schimbe complet planurile. Mai întâi a luat-o în plasament, apoi a înfiat-o. A învăţat-o să scrie şi să citească, în ciuda handicapului de care suferea. Acum, Larisa este în Germania, unde munceşte într-un atelier. Este încă o dovadă a faptului că acolo unde este chemare, har şi dăruire, lucrurile intră, până la urmă, pe un făgaş normal.
Condamnaţi de sistem
Copiilor de la Izvorul Vieţii li se oferă, în casa doamnei Chiquita Mischke, o viaţă pe care altundeva nu o pot avea. Au, în curte, un loc de joacă, înăuntru condiţii dintre cele mai bune şi, cel mai important, dragoste din partea celor care se ocupă de ei. Este şi exemplul Magdalenei Florea şi a familiei lui Gigi, care sunt încă de la început alături de demersul doamnei Chiquita. Din păcate pentru aceşti copii, faţă de ceea ce se întâmplă în alte ţări, ei sunt refuzaţi de învăţământul special. În urmă cu câţiva ani, la şcoala din Dudeştii Noi funcţiona o clasă pentru copiii cu nevoi speciale. Acum, ministerul de resort refuză plata unor educatori care să-i îndrume pe aceşti copii. Doamna Chiquita şi personalul de la Izvorul Vieţii încearcă, şi reuşesc, să compenseze aceste lipsuri, însă puterea lor e limitată doar la pacienţii aşezământului. Din experienţa sa ca asistentă medicală, doamna Chiquita le-a împărtăşit şi celor care sunt angajaţi la Izvorul Vieţii. Astfel, copiii au parte aici de o îngrijire specială, de masaje, de şedinţe de reflexoterapie. Mai greu se descurcă doamna Chiquita cu găsirea fondurilor necesare funcţionării. Statul român ajută, însă nu suficient. În aceste condiţii, an de an, doamna Chiquita face adrese către diferite companii sau oameni potenţi financiar din Germania, prin care le cere sprijinul. Sponsorizările se adună, până la urmă, iar centrul de la Dudeştii Noi funcţionează. Un mare avantaj îl constituie grădina aşezământului. Se fac mari economii la legume, de exemplu, pentru că în grădină sunt cultivate o sumedenie de astfel de produse.
Răsplată pentru o viaţă de caritate
Pentru că şi-a pus viaţa în slujba semenilor săi – doamna Chiquita spune că este şi har, dar este şi vorba despre pregătirea profesională de care a avut parte – oamenii au privit-o mereu cu respect. Acum, uitându-se puţin înapoi, se întreabă uneori de unde i-a venit curajul unui astfel de demers… Să ajuţi oameni în suferinţă, mai ales tineri şi copii, nu este un lucru uşor. Dar merită, mai ales atunci când vezi că pe feţele lor a revenit zâmbetul. Dovadă a recunoştinţei pentru faptele sale de caritate stau cele două titluri de Cetăţean de Onoare pe care doamna Mischke le-a primit, unul de la Primăria Becicherecu Mic şi unul de la Primăria Dudeştii Noi.
Citiți principiile noastre de moderare aici!