O masă acoperită cu o față de masă cusută la școală, un televizor Grundig pe care stau așezate „mileul” și peștele din sticlă, și la care se vede filmul Revoluției. Așa începe documentarul „89: Oglinzi și fum”, al cărui regizor, producător și editor este Alexandru Stănescu.

[eadvert]

Filmul este ilustrat cu imagini din arhiva TVR și arhiva Paul Cozighian, dar și cu fotografii inedite din colecțiile Andrei Bârsan, Dinu Lazăr, Andrei Pandele, Agerpres. A fost proiectat vineri, 16 decembrie, la Muzeul Țării Crișurilor în prezența regizorului. Moderatorul întâlnirii și a discuțiilor ce au urmat a fost prof. univ. dr. habil Gabriel Moisa, manager al Muzeului Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal.

Invitata surpriză a fost criticul de film Ioana de Cidrac, cea care a pus la cale împreună cu Gabriel Moisa întâlnirea cu regizorul Alexandru Stănescu. Ioana de Cidrac a participat la eveniment online din Luxemburg: „Acesta este un documentar deosebit de important pentru generația noastră într-un fel pentru că este realizat de cineva care la momentul evenimentelor avea 8 ani. Toate acele fotografii de la începutul documentarului sunt cu Alexandru, cu verișori și prieteni din curtea lui, care era de fapt Piața Palatului. Bunica lui locuia aproape de Ateneu.

Și a avut acest șoc, să iasă din copilărie forțat cumva de împrejurări și de niște imagini care o dată văzute lasă impresii puternice. Mă apropii de acest documentar, de fapt de seria de interviuri pe care a început să le ia începând în urmă cu mulți ani, și l-aș întreba cum a reușit să deschidă poarta unor asemenea personalități și să reușească să le convingă să se lase înregistrate pentru un interviu, pentru că nu e puțin lucru să discuți cu oamenii pe care i-ați văzut pe ecran.

O parte dintre ei nu mai sunt printre noi, dar la momentul respectiv erau oameni foarte importanți, cu agenda foarte încărcată, și nu deschideau oricui și oricum ușa. ”

„La un moment dat cineva trebuie să cedeze și să spună ce s-a întâmplat exact”

Alexandru Stănescu spune că a dorit să facă un film pentru cei din generația sa, care erau copii în vremea Revoluției și care uterior s-au confruntat cu „o schimbare totală de paradigmă, o schimbare totală axiologică”. Filmul a fost realizat în decursul a mai multor ani. Primele interviuri au fost realizate în 2008-2009 cu Sergiu Nicolaescu. La actorul Ion Caramitru, la Petre Roman a ajuns abia în 2019. Cu Gelu Voican a stat la discuții un an de zile ca să îl convingă să vorbească în fața camerei de filmat, lucru care s-a întâmplat în 2012.

În plus, de-a lungul unui deceniu a adunat și material documentar constând din texte ale ziarelor din ultimi 30 de ani care să vină în sprijinul afirmațiilor din film.

„Am vrut tot timpul să pun față în față idei contradictorii despre ce a fost atunci, în acele zile cruciale din decembrie ’89, tocmai pentru ca să încerc să provoc adevărul să iasă la iveală din ciocnirea acestor idei. Din păcate adevărul nu iese la iveală doar din aceste confruntări de idei.

La un moment dat cineva trebuie să cedeze și să spună ce s-a întâmplat exact, dar acest film face măcar încercarea – să spunem arogantă – de a ținti spre niște lucruri care nu s-au mai spus până acum. M-am gândit că dacă tot mă aflu în fața acestor oameni, măcar să folosesc ocazia și să le pun întrebările pe care aș fi dorit să le pun în timpul adolescenței mele, după 1999, când în fiecare an, înainte de Crăciun erau emisiuni, discuții, dezbateri, certuri pe tema adevărului Revoluției și despre adevărul despre cei care au ucis oameni nevinovați, pe toate posturile tabloide de televiziune.

Am încercat să distilez tot ce mi-a trecut prin urechi anii ăștia și să folosesc toată această «gălăgie» și să o transform în ceva care poate să devină pe de o parte un act artistic, dar și viziunea unui om care face un film documentar sau a unui reporter care vrea să afle ce s-a întâmplat. Și atunci am vrut cumva intenționat să mă pierd în labirintul întrebărilor, răspunsurilor, teoriilor și să încerc să scot la iveală ceva”.

Omorât cu pușcă cu lunetă

Documentarul pornește și de la „pata de sânge” de pe istoria familiei lui Alexandru Stănescu. În zilele lui decembrie ’89, unchiul său a fost omorât în casă, în celebrul bloc al magazinului Unic din București, de un glonț de pușcă cu lunetă, în timp ce se afla în bucătărie cu soția și copilul, făcând un ceai și niște sandviciuri. Se întreba regizorul, retoric, cum ar fi fost să afle după 30 de ani cine a apăsat pe trăgaci, din ordinul cui, fapt care a schimbat traiectoria unei familii?

În filmul lui Alexandru Stănescu vorbește, printre alții, Cornel Mihalache, regizorul care a făcut documentare serioasă pentru cele 34 de filme pe care le-a realizat despre Revoluție. Acesta povestește cum s-a întâlnit la metrou cu Silviu Brucan, și întrebându-l „Cine a hotărât ca Ceaușescu să fie omorât de Crăciun?”, a primit răspunsul imediat: „Eu! Ești mulțumit?”. Regizorul Sergiu Nicolaescu, care în zilele premergătoare Revoluției era la Berlin și se pregătea să își lanseze filmul «Mircea», spune că după căderea zidului Berlinului a prevestit că Ceaușescu va cădea până la 1 ianuarie 1990 recunoscând: „Am jucat un rol”. Apoi sunt mărturiile ofițerului Marcel Păun din cadrul Direcției 5 care spune că s-a aliniat trendului pentru că n-a avut încotro, sau că Revoluția a pornit de la „palma unui bețiv dată unui polițist la Timișoara”.

Actorul Ion Caramitru povestește cum securiștii jucau la două capete, în studioul televiziunii filmându-i de sus pentru a avea chipurile tuturor participanților în caz că ar reveni Ceaușescu la putere. Amintește și episodul în care, ajungând pe stradă în fața tancurilor, un ofițer îi mărturisește că nu mai știe cine îi sunt comandanții și este dispus să i se subordoneze lui. Întrebat dacă revoluția a fost spontană, Caramitru răspunde: „Revoluția a fost deviată când a apărut Iliescu”. Din film lipsesc câteva personaje importante care nu au putut fi intervievate: Laszlo Tőkés, Mircea Dinescu – care nu a dorit să dea interviu sau Ion Iliescu – în vârstă și foarte bolnav.

Mărturiile duc încet la concluzia că în acele zile au fost răzbunări personale și de grup dintre Armată si Securitate. Însă pe măsură ce se adaugă declarațiile, adevărul pare tot mai departe. Și Paul Cozighian, cel care a filmat imagini de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, cu începutul revoltelor împotriva lui Ceauşescu, spune că oamenii sunt obosiți și sătui de povestea asta care nu a avut nicio finalitate.

Dosarul Revoluției a fost trimis la Instanţa supremă în aprilie 2019, însă judecătorii l-au restituit la Parchetul Militar pentru remedierea mai multor probleme din rechizitoriu. Pe 21 martie 2022 s-a dispus reluarea urmăririi penale, iar în luna mai a fost din nou pusă în mişcare acţiunea penală împotriva lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus. Și atunci, realizezi că toată povestea Revoluției încet, încet se estompează. Sunt doar „oglinzi și fum”. La fel ca și fotografiile filmate în Cimitirul Eroilor Revoluției, care încet se voalează… dispar…

 

Staliniștii de ieri, democrații de mâine

Gavril Moisa a studiat perioada lui decembrie 1989 din perspectiva evenimentelor care s-au petrecut la noi în județ, în volumul „Avancronica unei revoluții programate. Anul 1989 în Bihor”. „Cei care au preluat puterea și-au creat un institut în ultima zi de președinție a lui Ion Iliescu. A dat un decret prin care au înființat Institutul Revoluției Române. Cum pot să iasă studiile de acolo, care trebuie să fie rezultatul dacă titlul este Institutul Revoluției Române? Am observat în film la domnul profesor Constantin Corneanu (n.r. – președintele institutului), de altfel un foarte bun specialist, că are un discurs bun până la un punct după care se oprește. Nu ne spune ceea ce trebuie să ne spună de fapt. Este de fapt un institut controlat politic”, precizează Gabriel Moisa.

Alexandru Stănescu spune că s-a reușit o performanță fantastică. „S-a tergiversat atât de mult aflarea adevărului, încât s-a pierdut interesul pentru acest subiect. (…) Cu cât m-am afundat mai mult în povestea asta, cu atât am simțit că mă pierd într-un labirint din care nu există ieșire”, spune Alexandru Stănescu. Întrebarea este dacă pe cei tineri îi mai interesează acest subiect, dacă sunt curioși sau pasionați să afle ce s-a întâmplat atunci, în acele zile. Cei prezenți în sală au răspuns că „da”.

Gabriel Moisa, ca o concluzie la final de eveniment se întreabă: „De ce a fost nevoie ca în România să moară atâția? M-am uitat prin comparație ce s-a întâmplat în alte state. Peste tot a fost la fel, mai puțin numărul morților. România a fost singurul caz în care democrația s-a impus cu cei care au impus stalinismul în România în anii ’50 pe filieră GRU (n.r. – agenția de informații militare externe a statului major al Forțelor Armate ale Federației Ruse): Silviu Brucan, Alexandru Bîrlădeanu, Petre Roman prin filiație cu Valter Roman, Dan Marțian”, spune istoricul. J