Recitalul de joi, 6 noiembrie, de la Filarmonica de Stat Oradea, intitulat „Poveşti între două instrumente”, propune un dialog între violoncel şi pian în universul intim al muzicii de cameră.
„Fiecare lucrare din program se așază precum o pagină dintr-un jurnal al umanității sonore: de la puritatea arhitecturală a lui Bach, la exuberanța ludică a lui Mozart, noblețea spirituală a lui Beethoven, lirismul melancolic al lui Schumann și introspecția tragică a lui Șostakovici. În acest an, timpul pare să-și plece fruntea în fața celor care i-au dat glas: Bach, a cărui muzică veghează de 275 de ani din tăcerea veșniciei; Beethoven, născut acum 255 de ani, cel care a învățat omenirea să-și asculte propriul destin; Schumann, născut acum 215 ani, poetul inimii romantice; și Șostakovici, trecut în eternitate de o jumătate de secol, mărturisitorul lucid al secolului XX. Astfel, această seară devine un pod de sunet întins peste veacuri – de la lumina ordinii baroce până la frământarea modernității”, anunţă Filarmonica orădeană.
Octavian Lup este unul dintre cei mai străluciți violonceliști ai generație sale, un reprezentant al excelenței în arta muzicală și o personalitate remarcată pe podiumul scenelor naționale și internaționale. Laureat a numeroase concursuri din România și din străinătate, Octavian Lup a concertat pe patru continente ale lumii, alături de nume cu rezonanță din domeniul muzicii clasice. De-a lungul activității sale profesionale, Octavian a fost distins cu zeci de premii naționale și internaționale.
Pianista Aurelia Vişovan este o interpretă recunoscută pe plan internațional, câștigătoare a concursului de fortepiano Musica Antiqua Brugge în 2019. Este invitată să cânte în mod regulat atât pe instrumente istorice, cât și pe piane moderne, pe scene importante ale lumii. Aurelia Vişovan este câștigătoarea a peste 25 de premii. În prezent este profesor universitar la catedra de pian a Universității de Muzică din Nürnberg.
Prima dintre cele șase suite pentru violoncel solo compuse de Johann Sebastian Bach, Suita nr. 1 în Sol Major, BWV 1007, ocupă un loc special pentru orice interpert, suitele solo de Bach fiind considerate de către violoncelişti drept pietre de încercare, ce necesită multă tehnică, interpretare şi expresie pentru a putea fi stăpânite.
Variaţiunile pentru pian „Unser dummer Pöbel meint” KV 455 de Mozart demonstrează ingeniozitatea lui Mozart în transformarea celor mai simple melodii în mici capodopere de fantezie, în care pianul trece printr-un șir de metamorfoze timbrale ce arată un tânăr compozitor stăpân pe toate resursele instrumentului. În mâinile Aureliei Vișovan, această lume mozartiană prinde viață cu aceeași naturalețe senină care a cucerit Europa secolului al XVIII-lea.
Foto: Life in frames
Prin 12 Variațiuni pentru violoncel și pian pe tema «See, the conqu’ring hero comes» din oratoriul Judas Maccabaeus de Georg Friederich Händel, WoO 45, Beethoven a compus un veritabil exercițiu de forță creativă. În aceste variațiuni, el trece de la noblețea solemnă la elanul eroic și la umorul subtil, construind un arc sonor care pare să spună: victoria nu este doar a eroului din mit, ci a spiritului însuși. Lucrarea, scrisă pentru violoncel și pian, redă perfect energia tinereții beethoveniene – acea combinație de pasiune, disciplină și genialitate spontană care avea să schimbe pentru totdeauna istoria muzicii. A unsprezecea variațiune, un adagio extins, este cea mai lungă „mișcare lentă” pe care Beethoven a scris-o pentru violoncel și pian până la ultima sa lucrare pentru pereche, Sonata, Op. 102, nr. 2.
Fünf Stücke im Volkston, Op. 102 (Cinci piese în caracter popular, op. 102). Deși Schumann a compus acest mic ciclu încă din aprilie 1849, el nu a publicat cele cinci piese pentru violoncel decât în 1851, ca Opus 102. Aceste miniaturi își trag farmecul special nu numai din minunatele cantilene ale violoncelului, în special în a treia piesă, ci și din influențele folclorice maghiare, nordice și de altă natură pe care Schumann le-a încorporat și le-a țesut în dialoguri rafinate. Așa cum sugerează și titlul, scopul său a fost să stilizeze muzica în sensul unui „folclor imaginar”. Aceste „cinci piese în caracter popular” nu sunt prelucrări folclorice propriu-zise, ci evocări poetice ale spiritului popular german.
Foto: Life in frames
Dmitri Șostakovici a fost unul dintre cei mai inventivi, dar și mai controversați compozitori sovietici. Personalitatea sa artistică complexă și schimbătoare face dificilă definirea unui „adevărat Șostakovici”, întrucât creațiile sale variază de la lirism delicat la sarcasm amar și disperare profundă.
Compusă în 1934, la scurt timp după Lady Macbeth, Sonată pentru violoncel și pian în re minor, Op. 40 este tot ceea ce Pravda spunea că nu este opera sa: disciplinată, proporționată clasic, sonoră și eminent lirică. Este una dintre cele mai lirice și transparente lucrări ale compozitorului. Alternanța dintre elegie și sarcasm, dintre calmul interior și dramatismul exploziv, conferă piesei o intensitate aproape confesivă. În această sonată, violoncelul devine un alter ego al compozitorului, un instrument al introspecției și al rezistenței, în timp ce pianul oferă cadrul armonic al unui dialog ce pendulează între lumină și umbră.
Citiți principiile noastre de moderare aici!