Actriţa Ioana-Maria Repciuc şi-a făcut debutul pe scena Teatrului Regina Maria cu un one-woman show încărcat de emoţie. Noua premieră a teatrului, „Ne gândim la tine, Eva Heyman!”, jucată duminică seara la Sala Arcadia, este o dramatizare semnată de actorul Emil Sauciuc a jurnalului Evei Heyman, fetiţa din Oradea care şi-a găsit sfârştiul în lagărul de la Auschwitz.

Consemnările Evei au fost intercalate cu proiecţia imaginilor de epocă şi bătăile de metronom care măsurau apăsător timpul până la deportarea în Polonia. Într-un decor simplu, creat de Ilinca Ghimbăşan, dar sugestiv prin fiecare element (valiza, candelabrul Menorah), zilele din jurnal s-au derulat pe rând, trecând de la bucurie la tristeţe, de la confuzie la frică.

Ioana-Maria Repciuc, cu vocea ingenuă a copilei de 13 ani, a transmis publicului fiecare emoţie, transpunând privitorii în tensiunea acelor zile din februarie-mai 1944. Povestea începe de ziua ei, pe 13 februarie, când Eva s-a bucurat de cadouri deşi bunica nu i-a făcut petrecere mare, ca să nu spună arienii că „evreii huzuresc”.

E un copil traumatizat în primul rând de divorţul părinţilor ei. Chiar dacă îşi iubeşte tatăl vitreg, pe nenea Bela, bunica îi spune că mama ei îl iubeşte doar pe el, pe ea nu. Când ascultă pe furiş discuţiile celor mari află că, de fapt, copiii unor părinţi divorţaţi nu pot fi niciodată fericiţi. „Eu de asta sunt ascultătoare ca să evit certurile pe care le urăsc!”. Nici pe prietena ei Marta nu o mai are, pentru că Marta a fost dusă în Polonia. Dar Eva are un vis: când va creşte mare şi se va întreţine singură ca şi fotoreporter va face numai ceea ce va dori ea.

A trăit atât de puţin…

În acelaşi timp, Eva e bombardată de informaţii care pe ea o bulversează şi termeni pe care nu îi înţelege precum: fascism, militant de stânga, deportare… E copleşită de tot ce aude în jurul ei. „Aici e fascism! Nu ştiu ce e aia fascism, dar cu siguranţă înseamnă că pe evrei îi duc în Polonia”. Ea e convinsă că întotdeauna va fi mai bine pentru arieni, chiar şi când nu vor mai exista legi antievreieşti.

Nemţii au intrat cu tunuri şi tancuri în oraş, aşa cum a văzut doar la cinematograf. Îi era foarte frică pentru că ea voia să trăiască cu orice preţ pentru că a trăit „atât de puţin”. Ar fi stat ascunsă şi în grajd cu porcii sau cu vitetele, numai să scape cu viaţă.

A trăit trauma de a purta steaua galbenă pe pardesiu, momentele când li s-a tăiat telefonul, când nemţii au luat prăvăliile, când li s-a pus sigiliu pe casă. Au aşteptat să îi ducă în ghetou „ca animalele care aşteaptă în tăcere să fie duse la abator”. Erau 84 de oameni în şapte camere, „mereu călcai pe picioarele cuiva”. Şi totul le era interzis! Cea mai mică şi cea mai mare pedeapsă era una şi aceeaşi: moartea. „Nu se specifică dacă pedeapsa asta se aplică şi la copii, dar eu cred că da”, scrie Eva. Mama ei spunea că cel mai important e să rămână în viaţă. „Dacă nu mori, se poate reface totul”. Singura bucurie a Evei era prezenţa lui Vadász Pista, de care era îndrăgostită.

Pe prietenul ei cel mai bun, jurnalul, l-a salvat chiar înainte de deportare Mariska Szabo, bucătăreasa creştină a familiei, care l-a dat mamei Evei. Cu toate strădaniile fetei de a supravieţui în lagărul de la Auschwitz, însuşi doctorul Mengele a împins-o în duba morţii.

După spectacolul regizat de Emil Sauciuc nu poţi să pleci decât cu durere în suflet şi un gust amar, după ce ai simţit cum sufletul curat de copil al Evei a fost zdrobit pentru totdeauna de bocancul nazist. Şi cu o datorie: neuitarea.