Florin Buhuceanu este activist pentru drepturile omului și fondator al Muzeului Istoriei și Culturii Queer din România, inițiativă privată susținută de Cultural Management Academy al Institutului Goethe și rețeaua EUNIC. S-a alăturat din 1997 eforturilor Asociației ACCEPT de eliminare a legislației penale ce pedepsea cu închisoarea relațiile dintre persoane de același sex. S-a implicat în coordonarea primului Festival al Diversității (2004) şi a primului marș Pride la București (2005). A editat raportul Traditional Values: Religion and LGBT Rights in Eastern Europe (2015). A colaborat, de asemenea, la volumele colective „Iubirea din oglindă: Despre sex și identitate”, Editura Humanitas (2017), respectiv ”Sexualitate și religie: Tensiuni și controverse în România și Republica Moldova”, Editura Cartier (2019). Este autorul volumului „Homoistorii. Iesirea din invizibilitate” la Editura Humanitas (2022).

[eadvert]

Florin Buhuceanu conduce Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice și este membru în board-ul asociaţiilor ACCEPT şi SECS (Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală).

Pedeapsa cu închisoarea

În 1936, în România se introduce art. 431 în Codul Penal care incriminează relaţiile cu persoane de acelaşi sex. „Este pentru prima dată incriminată homosexulalitatea, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex devin pedepsite prin lege. Din 1936 până în 2001, când a fost încheiată legislaţia anti-gay, am fost practic vânaţi de către statul român. Actele pentru care eram inciminaţi erau actele de inversiune sexuală – acesta era termenul – se pedepseau cu închisoarea între şase luni şi doi ani. Erau incriminaţi deopotrivă bărbaţii şi femeile dacă acele relaţii cauzau ceea ce se numea «scandal public». Şi întrebarea tuturor era: Ce înseamnă scandal public? Legislaţia română din acea perioadă nu-l definea. Orice tip de vizibilitate a realţiilor dintre doi bărbaţi sau două femei risca să ducă la pedeapsa cu închisoarea până la doi ani”, şi-a început discursul Florin Buhuceanu în ultima zi de Pride Week, eveniment organizat de Ark Oradea.

Comunitatea a trăit multă vreme sub această teroare şi încă se află oarecum sub impactul acelei legislaţii prin prisma societăţii în ansamblul ei. În 1936 România împrumută ceva din „legislaţia Germaniei naziste”, spune activistul, prin modul de incriminare a minorităţilor, dar în acelaşi timp, în Uniunea Sovietică începuse vânătoarea de homosexuali, bărbaţii find adesea cei mai vizaţi.

Primii arestaţi în 1937

În urma unui denunţ, printre primii arestaţi din 1937 au fost trei bărbaţi, luaţi pe sus de către poliţie dintr-un spaţiu privat al lui Giuseppe Silaghi, bărbat gay şi ghicitor. Poliţia l-a numit „un grup de homosexuali”. A devenit un adevărat scandal mediatic la acea vreme, pentru că în acel spaţiu privat se puteau întâlni şi bancheri sau politicieni.

„Spre deosebire de regimul comunist, în acea perioadă relaţiile între persoane de acelaşi sex nu erau prioritatea zero a regimului Carol al II-lea, n-au fost nici a regimului Antonescu – sigur, vorbim şi de război. Sunt importante aceste pagini de istorie gay pentru că, după cum ştim cu toţii, ea nu face parte din istoria României, nu există. Pentru istorici e ceva complet neinteresant şi neimportant”, punctează Buhceanu.

După instalarea regimului comunist, în 1968 articolul 200 succede articolului 431 în Codul Penal: „Paragraful 1. Relaţiile sexuale dintre persoane de acelaşi sex sunt pedepsite cu închisoare de la unu la cinci ani”. De acum „vânătoarea de homosexuli devine din ce în ce mai organizată iar lumea începe să se teamă în mod masiv şi se intră în zona de invizibilitate, devenind din ce în ce mai riscant să fii indentificat ca bărbat gay sau femeie lesbiană”, spune activistul.

 

Sub presiune internaţională, în 1996 România amendează paragraful 1 al articolului 200 reintroducând conceptul de „scandal public”: „relaţiile sexulale între persoane de acelaşi sex comise în public, sau care au cauzat un scandal public, se pedepseşte cu închisoare de la un an la cinci ani”.

De asemenea, este amendat paragraful 5, cu scopul de a preveni orice formă de identitate publică a comunităţii LGBT: „propaganda, sau asocierea sau orice act de prozelitism (…) se pedepseşte cu închisoare de la unu la cinci ani”. Orice formă de informaţie care ajungea în spaţiul public risca să fie definită ca propagandă.

Cuplul George Tomaziu – Dinu Albulescu

George Tomaziu era pictor, grafician şi memorialist iar partenerul său, Dinu Albulescu, era licențiat al Facultății de Drept și Litere, de profesie traducător. Înţelegând ce se întâmplă sub România lui Antonescu şi sub Germania lui Hitler, cei doi se implică în activități de rezistență anti-naziste în România, activităţi de spionaj. „Este un dosar fascinant pentru că implică mulţi bărbaţi gay şi femei lesbiene în acest grup, care practic raportează avansul totalitarismului în România, ceea ce li se întâmpla evreilor în Transnistria. Erau un grup de oameni care aveau convingeri şi valori democratice foarte clare şi care ajung să spioneze pentru Franţa şi Anglia, care luptau împotriva fascicsmului”, poesteşte Buhiceanu.

Cei doi au trecut prin mai multe perioade de arest. Sunt arestaţi în 1944, condamnaţi la moarte. Reuşesc să nu fie daţi pe mâna Gestapo-ului Germaniei naziste. Sunt încarceraţi într-o închisoare comunistă şi pentru o perioadă scurtă sunt eliberaţi, din august ’44 până în decembrie ’47. Sunt din nou închişi în perioada comunistă. George Tomaziu este eliberat în 1963.

Sunt importanţi pentru că cei doi erau centrul unui grup de bărbaţi gay din Bucureştiul anilor ’40-’60. Aveau şi prietenii cu importanţi oameni ai culturii române cum ar fi Petru Comarnescu sau Ion Negoiţescu. Securitatea i-a interceptat mulţi ani de zile, le-au pus microfoane în casă. Sunt file de istorie gay catalogate de Securitate, interceptări care au fost salvate la dosar. Mulţi care au intrat în contact cu ei au fost la rândul lor urmăriţi de Securitate.

Tomaziu şi Albulescu rezistă atacurilor Securităţii, inclusiv tentativelor de a fi cooptaţi. Tomaziu petrece 13 ani în închisoare, „păstrându-şi coloana vertebrală”. După ce a fost eliberat, nu şi-a putut nici măcar expune lucrările într-o galerie de artă şi nici să le vândă oficial, riscând oricând să fie săltat de comunişti pentru activităţi ilegale.

Albulescu petrece cu câţiva ani mai puţin în închisorile comuniste. În 1965, Securitatea încearcă să-l convingă să-l denunţe pe partenerul lui şi întregul grup din care făceau parte. Dacă refuza risca închisoarea, Securitatea având dovezi substanţiale că el şi Tomaziu erau bărbaţi gay. Neavând altă variantă, se sinucide, rămânând în istoria comunităţii gay prin pagini de jurnal. Este unul dintre cei care au plătit cu viaţa pentru identitatea lor.

Memoriile lui Negoiţescu

Ion Negoiţescu a fost un important critic literar şi istoric, eseist şi poet, bărbat gay asumat. Devine ţinta Securităţii în momentul în care semnează Carta 77, o inițiativă civică, de disidență, din Cehoslovacia între 1977 și 1992, coordonată în România de dizidentul Paul Goma. Doi intelectuali români semnează acea cartă: Ion Vianu, doctor psihiatru, heterosexual, şi Ion Negoiţescu, bărbat gay.

„Negoiţescu este supus unei presiuni psihologice pe o perioadă extrem de intensă. I se spunea foarte clar că va fi închis cinci ani pe motiv de dizidenţă şi pentru că întreţine relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Negoiţescu face un pas în spate şi se dezice printru-un articol într-o revistă de propagandă, după care e rugat să părăsească rapid România. Se stabileşte în Germania şi devine un asiduu colaborator al Europei Libere”, spune Buhuceanu.

El rămâne important şi pentru că a scris primul jurnal legat de comunitatea gay şi publicat în 1993, care a stârnit un mare sandal. „Nimeni nu se aştepta să citească pagini foarte descriptive despre nevoile lui din adolescenţă, despre relaţiile lui pe furiş în cinematograf, în toalete publice”, precizează activistul. Primul lui volum se numeşte „Straja dragonilor”, şi a apărut la Humanitas.

Memoriile lui Negoiţescu urmează să fie publicate anul acesta la editura Humanitas şi „sunt aşteptate cu groază în anumite medii”, spune Buhuceanu. Negoiţescu a cerut explicit ca memoriile sale să fie publicate la 30 de ani de la moartea lui, şi anul acesta se împlinesc.

După ’89 „eram pe mai departe arestaţi”

Anii ’90, după ce se prăbuşeşte regimul dictatorial, exista speranţa că „putem fi noi înşine, putem trăi”, spune Buhuceanu. „Nu în cazul nostru! Bărbaţii gay, femeile lesbiene au fost pe mai departe ţinta represiunii legale. „Lumea uita în mod convenabil că eram pe mai departe arestaţi”.

În 1993, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei votează în favoarea acceptării României ca stat membru, cu condiţia explicită de a abandona incriminarea actelor sexuale private liber consimţite între adulţi. Începe o luptă parlamentară de a se alinia cerinţelor europene.

Prima tentativă de „voce a comunităţii” a fost publicaţia Gay 45, apărută în două numere, dar care continuă şi astăzi în mediul online.

În 1994 apare Grupul ACCEPT Bucureşti, o organizaţie informală care îşi propune să introducă problema homosexualităţii în dezbatere publică din perspectiva drepturilor omului. Îşi propune şi să identifice ultimele căzuri de bărbaţi gay trimişi în închisoare.

În 1996, Mariana Cetiner este prima femeie încarcerată timp de trei ani pentru simplul fapt că i-a spus unei alte femei, într-un spaţiu privat dar cu două martore, „te plac”. Este eliberată în 1998 în urma unor intense presiuni internaţionale. Devine prima femeie „prizonier de conştiinţă” Amnesty Internațional. „Lumea din occident era pur şi simplu stupefiată: ce se întâmplă, ce ţară barbară este asta? Să fie întemniţat cineva pentru un simplu: te plac. Sunt demonstraţii stradale în multe capitale occidentale”, punctează Buhuceanu, care aminteşte că Mariana Cetiner a avut avocaţi buni, printre ei numărându-se Monica Macovei. „A fost extrem de traumatizată în închisoare, bătută, umilită”, spune activistul precizând că femeia a primit azil politic în Germania.

Imaginea homosexualităţii

Ioan Luchian Mihalea, cunoscut compozitor şi dirijor, fondator al grupului Song, era bărbat gay. A fost asasinat în 1993 în propria casă. „Acela este momentul în care cei ca mine apar portretizaţi în spaţiul public pentru prima dată, în toate publicaţiile. Cazul Mihalea devine cazul cel mai cunoscut. El a creat imaginea homosexualităţii în spaţiul românesc pentru decenii, aş zice. E asasinat în mod barbar, presa explodează, dă toate detaliile acelei crime pasionale. Imaginea pe care o avem este urmare a acelui caz cumplit: bărbaţii gay se iubesc pasional şi se omoară între ei. (…) Eram primejdioşi…”, povesteşte Buhiceanu.

Ioan Luchian Mihalea a fost căsătorit, a avut şi un copil, dar căsătoria a fost un paravan de protecţie, fiind un personaj foarte cunoscut în spaţiul public, explică activistul.

În 2000 este adoptată legislaţia privind prevenirea şi combaterea discriminării (inclusiv cea legată de orientarea sexuală). Abia în 2001, Guvernul României abrogă Articolul 200 din Codul Penal printr-o Ordonanţă de Urgenţă.

În 2004, Asociaţia ACCEPT organizează primul Festival al Diversităţii, un eveniment cultural care a ţintit creşterea vizibilităţii acestei minorităţi. În 2005, ACEPT organizează primul marş Pride în Bucureşti.

România condamnată de CEDO

În 2008 are loc prima iniţiativă legislativă de recunoaştere a parteneriatului civil. În 2009 sunt introduse primele măsuri în Codul Penal care ţintesc crimele motivate de ură, incluzând cele pe criterii de orientare sexuală. În 2009, Noul Cod Civil interzice recunoaşterea în România a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex cât şi parteneriatele civile încheiate în străinătate.

În 2012 are loc prima ediţie a evenimentului Luna istoriei LGBT în Bucureşti, organizată de ACCEPT. La acelaşi eveniment, dar un an mai târziu, este proiectată comedia americană „The Kids are allright”, la Muzeul Ţăranului Român, în Bucureşti. Spectatorii se confruntă cu manifestaţii de ură ale unor grupări de extremă-dreapta, strigând sloganuri homofobe şi purtând însemne fasciste. Atacul rămâne nesancţionat de poliţie, jandarmerie şi sistemul de justiţie.

România este condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi obligată în 2021 să plătească compensaţii, pe baza unei plângeri coordonate şi suportate de ACCEPT.

În 2019, 21 de familii cu membrii de acelaşi sex, cu sprijinul ACCEPT, au dat în judecată statul român pentru că refuză obligaţia de a le garanta o formă legală de recunoaştere şi protecţie, fără discriminare bazată pe orientarea sexuală. România este condamnată de CEDO în mai 2023 pentru lipsa protecţiei legale a vieţii de familie. Până în 23 august, România poate face recurs.

A început Pride Week la Oradea: „Nu vrem să fim toleraţi, ne dorim să fim trataţi egal”