Într-o scrisoare comună intitulată „Despre demnitatea persoanei umane – mărturisire comună a cultelor religioase din Bihor” semnată de Episcopii Ortodox – Sofronie, Romano-Catolic – László Böcskei, Greco-Catolic – Virgil Bercea, Reformat – Bogdán Szabolcs János și pastorii Penticostal – Ioan Moldovan și Baptist – Mihai Micula, reprezentanții cultelor religioase pe de o parte încearcă să calmeze spiritele comunității creștine din Oradea iar pe de altă parte subliniază că „practicarea relațiilor homosexuale este incompatibilă cu rânduiala creației, asemenea oricărei alte folosiri a sexualității în afara comuniunii dintre un bărbat și o femeie uniți prin Sfânta Cununie”.

Reprezentanții cultelor religioase își încep „Mărturisirea comună” susținând că simt datoria de a a-și exprima viziunea „nu pentru a o impune și nici pentru a condamna persoane, ci din responsabilitatea de a mărturisi, cu respect și iubire, adevărul despre om. Valoarea persoanei nu izvorăște din orientările, opțiunile, reușitele sau eșecurile sale, ci din faptul că este creată după Chipul lui Dumnezeu. Omul este valoros datorită felului în care ne-a creat Dumnezeu. De aceea, orice om merită respect, compasiune și apropiere sinceră. Nimeni nu are dreptul să urască, să disprețuiască ori să transforme un semen într-un adversar. Chiar dacă o facem fără să ne dăm seama, cine suntem noi să judecăm inima omului?! Judecata aparține lui Dumnezeu, Singurul Care cunoaște adâncul de taină al persoanei și lucrează, discret, în fiecare suflet”.

Cu toate acestea, scrisoarea subliniază că „Omul nu este ceea ce simte într-o anumită clipă și nici suma dorințelor sale trecătoare. El este mai adânc decât propriile impulsuri și mai înalt decât propriile instincte. Una dintre marile confuzii ale timpului nostru constă în transformarea dorinței în identitate și a preferinței în definiție a persoanei”.

Reprezentanții cultelor religioase mai spun că „Păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci risipirea propriei chemări și căutarea împlinirii acolo unde ea nu poate fi găsită. El nu îi răpește omului demnitatea, dar îl îndepărtează de adevărul despre sine. Libertatea autentică nu înseamnă să facem tot ceea ce putem, ci să devenim tot ceea ce Dumnezeu ne-a chemat să fim. În această lumină, învățătura creștină a afirmat întotdeauna că practicarea relațiilor homosexuale este incompatibilă cu rânduiala creației, asemenea oricărei alte folosiri a sexualității în afara comuniunii dintre un bărbat și o femeie uniți prin Sfânta Cununie. Această învățătură nu izvorăște din ostilitate față de oameni, ci din convingerea că Dumnezeu, Creatorul firii omenești, cunoaște mai bine decât oricine sensul existenței noastre. În același duh, credem că familia întemeiată pe iubirea dintre tată și mamă rămâne spațiul firesc în care copilul descoperă complementaritatea dintre masculin și feminin, dintre fermitate și tandrețe, dintre autoritate și ocrotire.

Nu afirmăm aceasta pentru a răni pe cei care, din motive independente de voința lor, au crescut în absența unuia dintre părinți, ci pentru a reafirma un ideal antropologic pe care experiența umanității l-a confirmat de-a lungul veacurilor” se afirmă în scrisoare, în care se mai subliniază: „În realitate, miza acestei dezbateri nu privește exclusiv viața intimă a unor persoane. Dacă aceasta ar fi întreaga problemă, discuția s-ar reduce la întrebarea: „Este voie sau nu este voie?” Însă perspectiva creștină merge mult mai adânc. Întrebarea esențială este alta: „Ce este omul?”

Există o natură umană pe care suntem chemați să o descoperim și să o împlinim? Sau fiecare își poate redefini, după propria voință, identitatea și sensul existenței? Aici se află adevărata miză. Nu apărăm o interdicție, ci o viziune, revelată, despre om. Nu apărăm o regulă, un canon sau vreo poruncă, ci adevărul despre ființa umană. De aceea, Biserica nu privește sexualitatea ca pe o simplă preferință personală sau ca pe un bun de consum, ci ca pe expresia unei comuniuni profunde dintre bărbat și femeie, binecuvântată de Dumnezeu și deschisă vieții. Libertatea autentică nu înseamnă reinventarea firii, ci împlinirea ei. În cele din urmă, întrebarea decisivă nu este dacă Dumnezeu aprobă sau nu un anumit comportament, ci dacă omul poate deveni cu adevărat el însuși împotriva adevărului despre propria sa ființă. Această convingere nu transformă însă Biserica într-un tribunal. Dimpotrivă, ne obligă la smerenie. Recunoaștem că, nu de puține ori, nu am știut să întâmpinăm asemenea răni cu delicatețea Evangheliei”.

În scrisoare, credincioșii sunt îndemnați să răspundă fără ură: „Oricât de departe ar rătăci omul, el rămâne fiu, iar Dumnezeu rămâne Tată, cu brațele deschise și purtând pentru veșnicie sărutul trădării și semnul piroanelor iubirii. De aceea, îi îndemnăm pe toți credincioșii să răspundă provocărilor vremii fără ură, fără violență verbală, fără ironii și fără dispreț. Lumea are nevoie mai mult ca oricând de rugăciunea noastră, iar noi nu o mai facem cum se cuvine. Se vede. Se simte. Creștinul este chemat să mărturisească adevărul cu blândețe, fiindcă adevărul fără iubire devine cruzime, iar iubirea fără adevăr se transformă într-o simplă aprobare a rătăcirii. În același timp, îi îndemnăm pe părinți să manifeste discernământ în ceea ce privește expunerea copiilor la manifestări publice care pot crea confuzie asupra unor realități fundamentale ale persoanei și familiei. Copiii au nevoie să crească într-o cultură a vieții, a adevărului și a familiei, în acel „calm al valorilor” despre care vorbea atât de inspirat Virgil Nemoianu – un fel de a fi care nu cade nici în isterie, nici în ostentație, ci privește cu demnitate spre înălțimea cutremurătoare a chemării omului: asemănarea cu Însuși Creatorul Său, cu Dumnezeu.

Într-un răstimp în care suntem tot mai ușor de împărțit în tabere și ne privim tot mai greu ca frați, credem că adevărata provocare nu este să câștigăm o dispută, ci să nu pierdem omul. Să nu ne pierdem. Nu vom înceta să mărturisim adevărul, dar nici să iubim pe cel care gândește altfel decât noi, fiindcă aceasta este însăși calea pe care ne-a arătat-o Hristos. Numai adevărul rostit cu iubire și iubirea luminată de adevăr pot vindeca inimile și reclădi o societate în care demnitatea fiecărei persoane să fie cu adevărat respectată”.