Oradea anilor 60. „Erau ani în care oraşul era cuprins de efervescenţă. În toate domeniile. Erau spectacole de teatru de revistă, la teatrul de vară venea o trupă de mare succes din fosta Republică Democrată Germană. În plan sportiv era la fel. La meciurile echipei de fotbal Crişul tribunele erau pline. Oradea a fost apoi gazda celebrei Boca Junior, a naţionalei de fotbal a Poloniei din care făcea parte Grzegorz Lato, jucător simbol. Se organizau concursuri de box, concursuri atletice, scrima era în mare vogă. Şi pentru a fi mai explicit, erau anii în care parcă toată lumea simțea, indiferent de domeniu că : «navigare necesse est». Fiindcă e obligatoriu, atunci şi acum să înveţi a naviga, fie că o faci întrând într-o bibliotecă, pe internet sau în sens strict practicând sporturi maritime”, spune Ştefan Lazăr, singurul orădean care poate dovedi că a fost mus pe vaporaşul de croazieră care naviga pe Crişul Repede, pe Delfinul.

Ce e un mus?

„Pe orice vas există o scară ierarhică. Musul e primul, în treaptă inferioară. E băiatul bun la toate, un totum-factum. Era vacanţa de vară a anului 1961. Pe malul Crişului, în zona Parcului Muncitorilor erau două debarcadere: unul pentru nave, altul pentru caiace, bărci cu vâsle. Pe mal era şi o baracă din care un domn emitea bilete, puteai să împrumuţi barca pentru ½ oră-1 oră. Când nu emitea bilete, domnul avea un fluier. Îl mai ajutau 1-2 copii care fluierau şi te avertizau că trebuie să aduci barca la mal, fiindcă ţi-a expirat timpul. Mi-a plăcut mult ce am văzut că se întâmplă acolo şi mi-am oferit serviciile. Aveam zece ani. Atunci marangonii – constructori de bărci – făceau bărci din lemn, iar bărcile prindeau apă. Îmbinările dintre coaste cedau. Trebuia să golesc bărcile de apă- şi nu erau uşoare – să le pun apoi din nou pe linia de plutire. Pentru asta le puneam întâi pe un deluşor artificial şi la ridicam apoi până la linia de apă. Fixam vâslele în furcă şi porneam pe traseu. În zona Podului 23 August era o zonă de restricţie din cauza curenţilor. Apa ciupeşte din mal, era o navă de dragare care scotea grohotişuri din Criş. Era un debarcader în zona Hotel Dacia. Pe primul debarcader erau două babe maritime din fier unde se lega nava cu parâma ca să aibă stabilitate. Croziera cu vaporaşul era de 30 de minute. Mergea în aval spre pod întorcea în zona Hilton.”

Povestea Delfinului

Vaporaşul de croazieră Delfinul a fost construit în atelierele fostei întreprinderi de salubritate IATS. „Ideea a fost a maistrului mecanic Oşvat Ede. Atunci studiile unui maistru mecanic echivalau cu cele de subinginer. Domnul Oşvat a făcut proiectul navei. Era un om genial. Împreună cu echipa sa de la IATS, din trei foi de tablă au făcut o navă. Nişte oameni care au văzut nave doar în filme. Am avut admiraţie întotdeauna pentru ingeniozitatea oamenilor care au făcut atunci meserie. Delfinul era construit pe baze metalice, avea un coviltir deasupra. Şi o ghirlandă de becuri colorate. Ultimele curse cu Delfinul aveau loc la lăsatul serii, atunci când cântau greierii. Îmi amintesc că eram odată 40 de copii la bord. Stăteau pe nişte laviţe duble de lemn. Era o atmosferă feerică. Pe mal la grădina de vară, la Restaurantul Pescăruşul se dansa. Era un ring de dans printre platani şi castani uriaşi. Se auzea o muzică lentă.

Beculeţele navei luminau Crişul. Delfinul duduia. Avea un motor de tractor. Avea şi o ancoră de câteva sute de kilograme, dar şi cangea cu care puteai să-l împingi. Domnul Oşvat Ede era şi constructorul Delfinului, dar şi instructor pe navă. Oamenii veneau de pe Averescu, se uitau de pe malul Crişului la navă. Pe mine această experinţă de mus m-a învăţat multe. M-a fortificat fizic- la zece ani vâsleam contra curentului şi duceam bărcile de lemn pe linia de plutire. Am devenit mai solid, mai viguros. Am avut şi un costum special pentru postul meu. Am primit bereta de la un orădean care s-a pensionat din marina militară. Domnula cela mi-a făcut cadou şi un porthart”, povesteşte Ştefan Lazăr.

Cu prilejul realizării reportajului, domnia sa a restituit orădenilor nu doar o parte din memoria oraşului , ci şi nişte fotografii unice, fotografii pe care le-am putea numi document.„Odată cu trecerea anilor marea de valuri a înlăturat puntea de vise a vaporului, care azi mai apare ca o nălucă din ceaţă ca să dispară în neguri asemenea legendarului Olandez Zburător”, ne-a descris poetic fostul mus aducerile sale aminte.

„Odată cu trecerea anilor marea de valuri a înlăturat puntea de vise a vaporului…” STEFAN LAZĂR

Crişul navigabil, Oradea-port

Chiar dacă pentru unii poate părea o curiozitate, valorificarea potenţialului navigabil al Crişului Repede nu e lipsită de argumente. Unele argumente sunt de ordin istoric, de istorie relativ recentă. Sunt documente care arată că până în secolul XIX Crişul Repede avea o insulă a cărei apariţie a fost generată de cursul necontrolat al apei, până la realizarea lucrărilor de regularizare. Insula Dőry, atestată
documentar la 1792, s-a format în mijlocul albiei Crişului, pe a cărui amplasament se află Parcul Muncitorilor (Brătianu). O sută de ani mai târziu, insula e poziţionată pe o hartă a oraşului, iar zona e cunoscută ca Városliget- liziera oraşului, în sens de parc. Insula Dőry este surprinsă în fotografiile vremii înconjurată de ambarcaţiuni.Este şi visul fostului mus Ştefan Lazăr, acela de a vedea , din nou, ambarcaţiuni pe Criş. Ideea Crişului navigabil e prezentă în spaţiul public din prin anul 2006.

Direcţia Apelor Crişuri Oradea şi Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile anunţau demararea unui studiu în Bihor, având ca scop realizarea unor proiecte mari de infrastructura de mediu pe Crişul Repede. Studiul avea ca scop realizarea pe Crişul Repede a unui mic port turistic şi amenajarea râului astfel încât să se poata naviga cu ambarcaţiuni uşoare spre Ungaria.Proiectul urma să fie finanţat din fonduri europene avansându-se ca dată anul 2008. Studiul urma să fie realizat de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM) Bucureşti şi viza „Reabilitarea râului Crişul Repede pe sectorul aflat în aval de priza de apa Oradea pentru îmbunătăţirea conditiilor de scurgere a apelor mari în secţiunea de frontiere” .

Proiectul Crişului navigabil a făcut apoi, în 2011, obiectul unor discuţii între autorităţile de mediu române şi maghiare. Scopul discuţiilor era menţinerea nivelului de apă necesar navigaţiei cu ambarcaţiuni mici, între Oradea-Gyula-Debretin.

Sursa de finanţare indicată: fondurile europene. „Este un proiect unic în România, poate chiar şi în Estul şi Centrul Europei, o oportunitate de dezvoltare pentru Bihor în zona transfrontalieră. Prin realizarea lui se vor dezvolta şi turismul, şi infrastructura locală”, declara atunci secretarul de stat în Ministerul Mediului şi Dezvoltarii Durabile, Lucia Varga, care a susţinut fezabilitatea proiectului, ba chiar a invocat specialişti olandezi care trebuiau să ne sprijine la întocmirea dosarului de finanţare. Atunci se estima că în primele faze de lucru, ce urmau să se întindă până în 2013, o valoare a proiectului de peste 50 milioane de euro.