Este incredibil cum un act normativ, o Hotărâre propusă de un om şi aprobată de un Consiliu, deci de …o mână de oameni, prin simpla ridicare de…mână (să mai spună cineva că nu suntem la…mâna lor!) poate declanşa reacţii atât de vehemente! O simplă hârtie, la urma urmei!!
Asta mai ales dacă deciziile luate în felul acesta -de multe ori pripit! – ating instituţii şi oameni, făcând rău şi având consecinţe greu de cuantificat.
Un asemenea gest pripit a făcut, după părerea multor orădeni, recenta Hotărâre a ConsiliuluiJudesean Bihor.
Prima întrebare pe care şi-o pune un om care se mai numeşte şi spectator în timpul liber este CUI foloseşte această bulversare şi ce se ascunde în spatele ei? Dar dacă acest om mai e şi plătitor de impozite — şi banii puşi în joc sunt fonduri publice! – şi mai are şi 30 de ani lucraţi fără întrerupere la Teatrul din Oradea, într-un post strict de decizie artistică, atunci veţi înţelege de ce nu pot pur şi simplu să tac şi să-mi văd de treburile mele (care, din fericire, nu s-au îndepărtat nici o clipă de fenomenul teatral, prietenii ştiu de ce!).
Întrebări fireşti
Nedumerirea mea începe cu câteva întrebări fireşti:
1. dacă votanţii noştri, consilierii fac parte din publicul spectator şi au, în acest fel nu doar vagi cunoştinţe despre ce vrea să însemne teatrul ca instituţie… de spectacole, ci şi dacă le place, dacă iubesc TEATRUL, dacă-l frecventează şi dacă au cât de cât stimă pentru munca artiştilor;
2. dacă au citit sau măcar au răsfoit MONOGRAFIA Teatrul românesc la Oradea. Perspectivă monografică, volum apărut în anul 2001 (printre autorii ei mă număr şi eu) ca să afle şi CUM a luat fiinţă o instituţie pe care se grăbesc, dacă nu s-o desfiinţeze (puşchea pe limbă!), cel puţin s-o mutileze.
3. dacă cred cu sinceritate că aceste schimbări vor aduce cu adevărat mari beneficii bugetului şi aşa sărăcăcios al teatrelor sau se ascund cu totul alte interese în spatele Crizei mondiale, care în România a devenit o sperietoare, când se ştie bine câţi bani dintr-un buget care numai pare al tuturor, dar de fapt este dirijat de aşa zişii „aleşi” ai noştri, se duc pe apa sâmbetei din cauze care vor rămâne în veci străine fraierului plătitor de impozite!
Dacă încearcă să răspundă la aceste întrebări domnii consilieri îşi vor revizui cu siguranţă voturile date cu atâta uşurinţă. Un mare gânditor spunea că ignoranţa e scuzată dacă cel care NU ştie recunoaşte acest lucru şi nu persistă cu încăpăţânare în greşeală. Vom vedea.
Şcoală de cultură
Până una alta, le aduc aminte stimaţilor domni consilieri că un TEATRU românesc la Oradea înseamnă aproape două sute de ani de luptă încrâncenată a unor români care aveau, pe lângă dragostea de cultură şi un dram de patriotism sincer, fără pic de demagogie şi de interese meschine de orice altă natură. Nu comentăm de ce, acum, în anul de graţie 2011, când am intrat cu surle şi trompete în Marea Uniune Europeană, aşa au fost vremurile, dar nu cred că nu se cuvine să ştim exact cum stau lucrurile.
Pentru un TEATRU în limba română în Ardeal au luptat, între alţii IOSIF VULCAN, redactorul şef al revistei Familia, care în 1870, toamna, a pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru – SFTR- din 1866 încă scria despre nevoia creării unei instituţii teatrale menite să ţină treaz interesul românilor pentru limba şi cultura naţională.
„Să fondăm teatru naţional” –aşa suna chemarea lui Vulcan. De ce ? „Teatrul e o şcoală de cultură naţională pe al cărei frontispiciu este scris: limba şi naţionalitatea”…. teatrul este „un templu al moralităţii, al luminii şi al ştiinţei”…
Mihai Eminescu trimitea în 1870, de la Viena, revistei Familia un articol emoţionant despre această iniţiativă demnă de tot respectul. Iată ce scria el între altele: „Teatrului românesc îi trebuie un capital de piese bune, actorilor un capital de roluri potrivite cu talentul şi fizicul lor. Din mijlocul nestatorniciei gustului public şi al serilor sacrificate petrecerilor uşoare… trebuie să se ridice partea STATORNICĂ a instituţiei… un repertoriu care să formeze miezul vieţii adevărat artistice şi începutul unui teatru naţional, vrednic de un asemenea nume…”
Mari artişti şi trupe teatrale celebre de dincolo de Carpaţi, cum se spunea, au fost oaspeţii oraşului nostru, jucând pentru românii (şi pentru maghiarii, cum se ştie -) iubitori de teatru: Millo, Nottara, Demetriade, Pascaly, Zaharia Bârsan, etc.
După Unire a dat săptămânal reprezentaţii aici Teatrul Naţional din Cluj, apoi în 1928 a luat fiinţă, nu uşor, piedicile fiind de natură să debusoleze adesea, Teatrul Asociaţiei Vestul Românesc, apoi au urmat anii de nefastă aducere aminte dominaţi de politica horthistă, iar din 1945 până în 48 la Teatrul de Vest s-au jucat câte 15 premiere pe stagiune, numele lui Ştefan Iordănescu stând la loc de cinste în cronica instituţiei noaste, alături de cele ale lui AP Bănuţ, Ştefan Mărcuş, Dezideriu Tibor, Samarineanu ş.a. Contribuţia intelectualilor români a fost inestimabilă să-l amintim fie şi numai pe profesorul Teodor Neş, directorul Liceului „Emanuil Gojdu”, dar au fost foarte mulţi…
În fine, în 1955, tot toamna, s-a ridicat cortina din nou, cu „O scisoare pierdută”, luând fiinţă iar şi iar TEATRU românesc, ca secţie a TEATRULUI de Stat, alături de secţia maghiară.
Buni colegi
În toţi anii cât am lucrat cot la cot pot depune mărturie că am fost colegi buni, ne-am urmărit reciproc spectacolele şi am exclus orice discuţii pe teme strict naţionale, respectându-ne convingerile. Cel mai bun prieten al meu din acei ani a fost colegul meu Pista Kelemen, secretarul literar al secţiei-soră cum spuneam noi.
În ultimii ani nu ştiu dacă actorii români se mai duc să-şi vadă colegii pe scenă şi invers, eu însă ştiu că văd şi toate spectacolele lor şi adesea scriu despre ele în revista „Teatrul Azi”.
Aud că Teatrul Maghiar a dorit să se despartă de cel românesc – lucru interpretabil în fel şi chip, desigur cu conotaţii naţionale. Nu ştiu, e treaba lor, dar NU cred că a fost strict dorinţa lor, ci iar şi iar, politicienii poate le-au „insuflat” ideea… Posibil. Dacă totuşi ei cred că aşa le va fi mai bine, e problema lor. Dar îmi pun totuşi întrebarea firească: cum de un regizor şi un director de teatru exemplar, unul din cei mai buni din ţară la ora asta, TOMPA GABOR, de la Teatrul Maghiar din Cluj, încearcă, de 20 de ani să APROPIE teatrul maghiar de cel românesc, titrând spectacolele în limba română, invitând regizori români să monteze spectacole (Vlad Mugur, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu ş.a) fiind mereu prezent la Bucureşti la Festivalul Naţional, luând pe merit numeroase premii naţionale şi fiind unul din cele două teatre româneşti primit în mult stimata Uniune a Teatrelor Europene.
E drept că el vine dinspre Sandiego, unde predă regia, fiindu-i complet străine măsurile provinciale…
După toate astea vin să vă întreb: cum de v-a venit ideea să ataşaţi unei respectate instituţii profesioniste o altă mică – şi ea întrutotul respectabilă de altfel, – instituţie cu caracter amatoresc, un Ansamblu de dansuri? Vreţi oare să ne întoarcem la formulele vechilor Societăţi teatrale şi de cântări? de la 1800, bune pentru vremurile acelea, dar nu pentru 2011!!?
Şi cum de aţi putut vota ca un TEATRU să devină printr-o simplă şi, iertaţi-mă, aberantă semnătură, pur şi simplu, INSTITUŢIE de SPECTACOLE?
Credeţi că, după acest model Biserica cu Lună s-ar putea numi Instituţie de rugăciuni? Sau Consiliul Judeţean, Instituţie de luat hotărâri? Filarmonica, Instituţie de cântat cu instrumentişti?
Credeţi oare că actorului Daniel Vulcu (care mi-a relatat într-un interviu publicat în revista „Teatrul Azi” cum vrea să facă din TEATRUL orădean un teatru recunoscut pe plan naţional, cum a fost odată şi de la care aşteptăm să confirme prin fapte şi printr-un program bine alcătuit încrederea noastră), credeţi, zic, că va face faţă unor administrative, birocratice îndatoriri legate de Trupa de la Teatrul „Arcadia”, plus acel Ansamblu? Nu cumva i se pun de la început nişte sarcini în spinare, cărora n-o să le poată face faţă? De ce nu e lăsat să decidă exclusiv asupra numeroaselor probleme artistice, să poată dovedi astfel că alegerea sa a fost una bună?
Înainte de a putea să-şi pună în aplicare ideile şi programul va trebui să alerge să facă rost de bani şi să se certe cu unii şi cu alţii pentru motorină sau pentru materialele de decor… Pas de mai poţi avea gânduri artistice în acest fel!
Ca să nu mai spun că relaţiile de impresariat şi organizare clădite atent de Marius Aron vreme de 30 de ani nu pot fi „preluate” cu una cu două de altă persoană, numai fiindcă se numeşte „noul director”.
Să nu vorbesc de lipsa totală de eleganţă cu care un CONSILIU, despre care nu se va mai şti curând din cine a fost alcătuit, a procedat faţă de cei doi foşti directori: Lucian Silaghi – unul din cei mai bine crescuţi şi mai civilizaţi directori pe care i-a avut… instituţia – care s-a ocupat cu mare drag de refacerea fizică a clădirii
teatrului, iar acum când e pe terminate, i se refuză bucuria deschiderii festive -! E un gest de o ingratitudine inacceptabilă!
Acelaşi lucru e şi cu Marius Aron: nu se mai putea aştepta până se pensionează? Vai, vai, cum ştim noi să jignim oamenii de care ne-am folosit ani mulţi, pentru ca într-o clipită să le dăm cu piciorul…
Fără tam-tam
Dacă e să ne întoarcem la cel mai „tare” argument al acestor modificări… schimbabile, eu cred că ele s-ar fi putut face fără atâta tam-tam, renunţând pur şi simplu la oamenii de care nu este strictă nevoie, la mulţi din cei care, tot din interesele unor politicieni sau oameni cu funcţii, li s-au CREAT posturi în teatrele care au fost obligate să-i angajeze! Se ştie asta de mult, nu spun o noutate. Dar cine să-şi asume o atare sarcină ingrată, când vorba activiştilor de partid comunist, „dai în mine, dai în fabrici şi uzine”.
Închei aceste… consideraţiuni absolut subiective, cu un citat din TRIBUNA orădeană nr. din 28 iunie 1929: „Să ne vedem de treabă şi să nu ne mai dăm ifose de mecenaţi, de patrioţi şi de factori culturali… Dacă nu suntem capabili să realizăm ceva statornic şi solid, să nu compromitem cel puţin ideea… Nu se poate face teatru şi cultură când pungile sunt goale şi sufletele pustii…”
Şi, dacă vreţi un final ceva mai vesel, că tot suntem la TEATRU, să vă reamintesc replica cu care-şi începe Caragiale piesa „O scrisoare pierdută” şi care a stârnit ropote de aplauze în seara premierei orădene, din 1928 , a TEATRULUI de VEST: „Ruşine pentru oraşul acesta să tremure în faţa unui om”…
Elisabeta POP
critic de teatru
Citiți principiile noastre de moderare aici!