Utilizarea cinematografiei, a filmului istoric în primul rând, ca instrument de propagandă a devenit aprope un loc comun în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Regimurile totalitare au fost și sunt în prim planul distorsionării trecutului în favoarea prezentului, însă nu sunt singurele întrucât și regimurile democratice, aici fenomenul nu este neapărat controlat politic, consemnează asemenea derapaje bolnăvicioase. Prezența fenomenul totalitar în cadrul cinematografiei românești a fost semnalat deja în câteva remarcabile realizări istoriografice la nivel național.

Potențialul propagandistic al cinematografiei a fost descoperit încă din primele decenii ale secolului trecut. În 1973, cunoscutul istoric francez Marc Ferro, reliefa într-un studiu definitoriu din această perspectivă, intitulat Le film, une contre-analyse de la société ?, care sunt conotațiile unui astfel de demers. Pentru a demonstra existența fenomenului încă din debutul anilor interbelici, acesta aducea în discuție exemplul cinematografiei sovietice, care a primit ordine precise de a distorsiona trecutul apropiat și prezentul prin intermediul industriei cinematografice. Scopul era acela de a manipula populația în sensul înțelegerii instaurării comunismului în maniera dorită de noua putere sovietică.

Cazul românesc este unul exemplar din această perspectivă. Atât regimul comunist controlat de Gheorghe Gheorghiu Dej, cât mai ales al lui Nicolae Ceaușescu au înțeles cât se poate de bine conotațiile pozitive pentru ei ca urmare a manipulării trecutului prin intermediul propagandei cinematografice. Nicolae Ceaușescu, consiliat de câțiva apropiați ai săi din domeniul ideologic, precum Dumitru Popescu, a demarat un proiect destul de bine articulat în direcția conturării unui anume profil cinematografiei naționale astfel încât aceasta să vină în sprijinul consolidării propriului cult al personalității.

Volumul de față accentuează asupra unuia dintre momentele definitorii a ceea ce a însemnat controlul ideologic al cinematografiei românești, a filmului istoric, politic și de „actualitate”. Este vorba despre „ședința de lucru cu creatorii din domeniul cinematografiei, din ziua de 5 martie 1971”. Gabriel Moisa a adus în atenție acest moment deoarece este definitoriu pentru evoluția cinematografiei românești pentru următoarele două decenii de existență a regimului comunist. Acolo au fost trasate principalele direcții propagandistice ale domeniului, aproape toate fiind menite a contribui la conturarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, la prezentarea trecutului în manieră histopolitografică, astfel încât să contribuie la delimitarea omului vechi de cel nou, să contribuie la sedimentarea unei noi conștiințe a poporului român, conștiința socialistă.

Cartea Nicolae Ceaușescu și „creatorii din domeniul cinematografiei” a apărut sub dublă egidă, Editura Mega din Cluj-Napoca și Editura Muzeului Țării Crișurilor din Oradea și are 240 de pagini.

[eadvert]