Oameni prea stupizi să își dea seama ce se întâmplă cu ei au votat democratic un nedemocrat, în loc să se uite la Digi și să se informeze cum trebuie. Ultima dată când m-am uitat la o transmisiune Digi a fost în ajunul decretării stării de urgență din vremea Covid. În studio era tot domnul Negruțiu și striga cu emoție la cameră că românii se îmbolnăvesc fiindcă sunt needucați, nu se spală și „trăiesc în jeg”. Nimeni nu s-a ridicat să îl pălmuiască pe domnul Negruțiu, nici în 2020, nici în 2024.

Ce anume înțeleg prin „sistem” cei care votează „antisistem”? Să observăm că, din candidații respinși, nici domnul Ciolacu, nici domnul Ciucă nu sunt din cale-afară de detestabili; cel dintâi are momente de impertinență, însă moliciunea și stângăcia îl izbăvesc oarecât; nicidecum nu trezește domnul Ciolacu ura pătimașă în care se scăldau domnul Dragnea, domnul Ponta sau domnul Codrin Ștefănescu. Tot așa domnul Ciucă nu pare antipatic, ci depășit de situație; oare se poate compara cu ura pentru președintele Băsescu sau față de doamna Udrea?

Cel mai adesea, prin „sistem” oamenii își închipuie că tagma politicienilor și-au făcut o schemă de profit personal care încalcă sau ocolește cu succes legile; sistemul e mai bun sau mai rău, mai transparent sau opac, sistemul „merge prea departe” sau stă neschimbat, însă din el fac parte doar politicieni aleși, funcționari înalți și unii privați foarte bogați. Lucrurile aceste sunt date în vileag, comentate și condamnate de vajnici jurnaliști, păzitori ai porților prin care adevărul ascuns se face știre publică. Niciodată jurnaliștii nu sunt numiți parte din „sistem”, iar aceasta nu fiindcă nu ar fi așa, ci fiindcă despre „sistem”, care e plin de politicieni foarte răi, doar ei, jurnaliștii vorbesc.

Politicienii își impun o limită în repulsia pe care o stârnesc deoarece, mai devreme sau mai târziu, le trebuie binecuvântarea mulțimii pentru a continua să fie politicieni; jurnaliștii, însă, nu pot fi schimbați prin voință populară, ci doar pe linie profesională, adică nu au alt motiv să își tempereze josnicia decât riscul de a fi dați afară – chiar așa, pot găsi angajatori care doresc tocmai nivelul acela de josnicie, sau devin „inependenți”. Domnul Dragoș Pătraru, alungat de la toate televiziunile, există acum pe internet; viciul lui e să invite un politician în studio, să discute civilizat, iar în emisiunea următoare să își ponegrească invitatul, zicând tuturor cât de oribil a fost – în ciuda filmărilor în care se înțelegeau atât de bine.

Adevăratul „sistem” are o componentă politică, aleasă de oameni, și una jurnalistică, prin care partea politică e prezentată, apărată de atacuri și ridicată în slăvi cu deșănțarea pe care o socotește potrivită meșterul jurnalist. Zi de zi, gurițele vorbărețe de prin redacțiile de știri transpiră laolaltă zicând ce trebuie ca să obțină supunere, indignare, distragerea atenției, înduioșare etc și nu există lucru pe care să nu îl poată mima: falsă modestie, fals entuziasm, falsă speranță, falsă împotrivire, fals curaj. Într-atât s-au obișnuit cu această stare, încât mincinoșii au dat la o parte regula de aur a mincinosului: să nu spună ceva ușor de dovedit că e fals..

În timpul campaniei americane, ziarele au anunțat că Donald Trump și-a „bătut joc” de văduva unui om care a murit în timpul tentativei de asasinat asupra sa. Ce om îngrozitor! Într-un discurs, le-a povestit oamenilor cum i-a înmânat văduvei un milion de dolari, iar ea, mulțumindu-i, i-a zis că mai bine i-ar fi rămas viu soțul, decât să se îmbogățească; Donald Trump a spus auditorului „nu știu dacă toate doamnele de aici ar spune la fel”. Firește, verificând știrea despre îngrozitoarea „bătaie de joc”, am auzit un compliment înduioșător și Donald Trump mi-a devenit cu un gram mai simpatic, tocmai prin hărnicia detractorilor săi, dar aceștia mi-au părut disproporționat de scârboși. Problema jurnalismului de propagandă e aceasta: mincinosul dat în vileag stârnește mânie, dar cel care insistă stârnește ură.

Partea jurnalistică a sistemului e cea care îl condamnă la moarte, întrucât politicienii devin invizibili fără camerele de filmat, astfel că nu pot nici să își denunțe, nici să își disciplineze agitatorii mediatici; vorbim despre „presa aservită”, însă nu înțeleg față de cine; studiourile Digi s-au schimbat mai puțin în 12 ani decât partidul liberal, iar Antena 3 mai puțin decât social-democrații. Mă întreb dacă nu cumva invers stau lucrurile, iar politicienii sunt aserviți presei, știind că din politică se pleacă mai ușor și definitiv. Cât despre jurnaliști, neîncetat ne anunță că ei sunt nu doar paznicul democrației, ci însăși dovada că ea există și funcționează – altfel spus, că prezența unor oameni care pot minți și distruge fără consecințe e în sine o virtute de dorit a orânduirii. Dar nu e așa. Iar dacă oamenii nu de politicianul Ciucă s-au săturat, ci de jurnalistul Negruțiu, sistemul e cu adevărat în pericol din pricina lipsei de mijloace prin care jurnalistul să fie pedepsit; astfel, refuzând să privească la Digi, oamenii refuză să mai privească și spre PNL. Că astfel stau lucrurile ne-o dovedește domnul Georgescu, care e pentru liberali ceea ce e TikTok pentru Digi.

E importantă deosebirea dintre presa de care vorbesc și cea locală – de altfel, tocmai prin bunăvoința unui trust local scriu aceste rânduri. Jurnaliștii care publică într-un oraș sau o regiune restrânsă își măsoară mai atent cuvintele, evită să spună minciuni prea sfruntate și să își jignească dușmanii prea mult, tocmai din pricină că locuiesc printre ei și îi văd zilnic. În politica locală, primarul și consilierii nu au nevoie de presă pentru a se face văzuți, ci se află într-un loc public și accesibil tuturor, iar jurnalistul nu transmite întâmplările celor care nu pot să le cunoască altfel, ci celor care nu au vrut să meargă la ședințele plictisitoare ale primăriei. Pentru aceea, zilnic citesc presa locală, iar cealaltă cu atât mai rar cu cât e mai „de calitate”.

GABRIEL MILOIA