Oana Pitic-Băruţa este de 15 ani restaurator IA de carte veche şi documente grafice la Muzeul Ţării Crişurilor – Complex Muzeal. Prin mâna ei au trecut sute de cărţi care au fost „vindecate” de trecerea vremii, salvate pentru o lungă perioadă de timp. Unele au fost puse în valoare în expoziţiile permanente ale insituţiei muzeale, altele aşteaptă în depozit aprecierea publicului în viitoare evenimente.

Oana a absolvit mai întâi Facutatea de Arte la Oradea, specializarea pictură, după doi ani înscriindu-se din nou la aceeaşi facultate pentru a obţine şi licenţa pe conservare-restaurare ceramică, luându-şi apoi masterul pe specializarea management educaţional. La Bucureşti, la Centrul de Pregătire Profesională în Cultură a absolvit modulele 1 şi 2 în formarea profesională ca restaurator de bunuri culturale, luându-şi atestatul de restaurator de carte veche şi documente grafice. Ca artist plastic a participat şi la numeroase expoziţii în Oradea, Buzău, Piatra Neamţ dar şi în Ungaria sau Republica Moldova.

Paşii restaurării de carte veche

Trecerea timpului peste cartea veche îşi pune amprenta asupra filelor sale. Hârtia, adezivii, materialele textile, pielea sau metalul, tuşurile şi cernelurile tipografice dar şi culorile miniaturilor sunt supuse de-a lungul vremii degradărilor de tip fizic, chimic, biochimic, biologic, dar şi al intervenţiei umane nesăbuite.

„Cicatricile lăsate de aceşti factori de degradare pe corpul cărţii pot duce treptat la pierderea acesteia. Pierderea sau degradarea parţială a suportului material pe care este criptată informaţia înseamnă pierderea unui document istoric, pierderea unei valori culturale, a unor expresii estetice specifice”, spune Oana Pitic-Băruţa.

Cărţile ajung în laboratorul restauratorului ca într-un cabinet medical. Aici vor fi recuperate cu multă migală şi răbdare, redându-li-se echilibrul fizico-chimic, completându-li-se lacunele de material papetar, volumele fiind reconstruite cu toate componentele lor. Constatând necesitatea intervenţiei asupra unei cărţi, restauratorul solicită aprobarea pentru investigare şi pentru proiectarea restaurării.

În urma investigaţiilor privind starea de conservare se emite un diagnostic în baza căruia se face proiectul de restaurare. Acesta, împreună cu documentele fotografice, fişele de investigare şi analizele de laborator sunt înaintate unei comisii, care poate fi locală, zonală sau naţională, în funcţie de clasarea şi valoarea patrimonială a volumului. După obţinerea avizului de intervenţie se face un buget şi se deschide dosarul de restaurare al artefactului, aprobat de conducerea muzeului. Acest parcurs se repetă pentru fiecare volum în parte care necesită intervenţia restauratorului.

„Ştiinţă, muncă tenace şi răbdare”

În laboratorul de restaurare se începe cu decontaminarea bilogică în etuvă, tratament antimucegai şi antifungic, apoi se trece la desfacerea parţială sau totală a corpului de carte şi curăţarea şi echilibrarea chimică a Ph-ului hârtiei. Se îndepărtează materialului papetar degradat iremediabil şi se spală fiecare coală.

Următorul pas este refacerea integrităţii filelor folosind hârtie japoneză, întărirea cu văl japonez a îndoiturilor fragilizate ale fiecărei coli, refacerea planeităţii foilor, refacerea fasciculelor, şi în final a întregului bloc de carte prin coasere în gherghef, refacerea capital-brandului, refacerea scoarţelor şi a cotorului în dimensiunea nouă după restaurare, finalizarea legătoriei.

Separat, restauratorul se ocupă de copertă, care poate fi tot din material celulozic, din piele sau alt material, şi care poate avea şi elemente de metal sau acoperiri cu foiţe metalice. Un alt proces migălos este şi reconstruirea articulaţiilor mecanice-funcţionale ale cărţii. Restaurarea cărţii se face cu materiale şi tehnici cât mai apropiate de cele originale. „Nimic nu fac de capul meu, hârtia îmi spune ce să fac”, spune restauratorul.

Fiecare etapă a restaurării este descrisă în jurnalul de restaurare al artefactului şi imortalizată prin fotografii, se fac fişe de resturare, fişe tehnice. Tot acum se fac de către restuarator şi recomandările de conservare şi expunere post intervenţie, pentru punerea cărţii la adăpost de factorii de degradare pentru cât mai mult timp.

„Cartea este un document ce reflectă orizontul cultural al societăţii dintr-o anumită epocă, sensibilităţile şi aspiraţiile unor oameni transmise generaţiilor ulterioare odată cu un pachet emoţional. Pentru păstrarea în bună stare a acestor valori, restauratorul se aseamănă oarecum cu medicul, adună laolaltă ştiinţă, muncă tenace şi… răbdare pentru a reda circuitului cultural cărţi vechi, documente grafice sau alte documente pe suport papetar”, spune Oana Pitic-Băruţa, subliniind faptul că în domeniul restaurării un aspect extrem de important este potenţialul tehnic al laboratorului de restuarare, dar şi colectivul uman care face laboratorul operant şi redă în final artefactele circuitului muzeal. De asemenea, este esenţială şi cooperarea între diversele sectoare ale muzeului şi laboratoarele de restaurare.

Coligatul Revistei Familia

Coligatul Familia 1866, donat Muzeului Ţării Crişurilor de către gen.(r) Lazăr Cârjan, este un bloc de carte realizat prin reunirea de reviste Familia apărute la Oradea în anul 1866, care conţine 528 de pagini şi două modele de cusut, grupate în 187 de fascicule standard şi 75 fascicule cu aripioară. Înainte de restaurare, coligatul avea dimensiunile 312x243x27 mm. Coligatul conține şi debutul poetului naţional Mihai Eminescu cu poezia „De-aș avea”, în nr. 6, 25 februarie – 9 martie 1866, apărut la Pesta.

„Legat relativ recent, într-un bloc de scoarţe de carton, învelitoare de piele şi înscrisuri aurii, coligatul prezentat pentru analiză, anamneză şi stabilirea diagnosticului era într-o stare de conservare precară cu un atac biologic accentuat în zona cotorului”, precizează restauratorul.

Anamneza coligatului şi diagnosticul acestuia au cuprins: atac biologic acut şi activ la cotor şi la îndoirea fiecărei coli dar şi în câmpul multor pagini, material papetar distrus şi lacune în câmpul unor pagini, modificări semnificative de Ph şi grad de încleiere a materialului papetar şi legătoria compromisă.

„Din păcate decontaminarea realizată de Deac Vasile – prin contractul de colaborare al Muzeului Ţării Crişurilor şi Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai Oradea – deşi a înlăturat mucegaiurile şi fungii existenţi, a afectat foarte mult integritatea materialului papetar, disclocându-l şi fragmentându-l”, explică Oana Pitic-Băruţa.

Restaurarea coligatului a implicat decontaminarea biologică, numerotarea colilor şi fasciculelor şi întocmirea diagramelor de reconstrucţie a blocului de carte, tratament antimucegai şi antifungic. A urmat apoi desfacerea blocului de carte, analiza fiecărei coli şi fascicul, îndepărtarea materialului papetar degradat iremediabil, spălarea fiecărei coli, refacerea încleierii colilor, refacerea integrităţii filelor folosind hârtie japoneză şi întărirea cu văl japonez a îndoiturilor fragilizate ale fiecărei coli.

După presarea umedă şi uscată după fiecare secvenţă de intervenţie s-a refăcut blocul de carte prin coasere în gherghef, refacerea capital band-ului şi refacerea scoarţelor şi cotorului în dimensiunea nouă după restaurare. S-a finalizat în piele legătoria coligatului şi s-au aplicat înscrisurile aurite pe cotor.

„Dificultatea intervenţiei a fost amplificată de calitatea materialului papetar – hârtie de ziar – de calitatea foarte slabă, cu grad redus de încleiere, de materialele de legătorie care au favorizat dezvoltarea de colonii de mucegai şi fungi specifici cu acţiune puternică şi efect distructiv semnificativ”, a precizat restauratorul.

Restaurarea coligatului a însemnat patru ani de muncă pentru Oana Pitic-Băruţa pentru recuperarea valorosului coligat. Ca urmare a restaurării, Direcția Județeană pentru Cultură Bihor a putut să înainteze dosarul pentru clasare a coligatului. Dosarul de clasare a fost întocmit de expertul acreditat de Ministerul Culturii, Blaga Mihoc. În pregătirea dosarului s-au implicat şi muzeografii Ioan F. Pop şi Florina Ciure.

Anul trecut, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor a aprobat clasarea coligatului în categoria Tezaur a patrimoniului național. Tot anul trecut, în cadrul Simpozionului Internațional de Comunicări științifice de la Oradea, a fost prezentat Coligatul Familia 1866, restauratorul Oana Pitic-Băruţa primind premiul şi medalia jubiliară Mihai Eminescu pentru munca depusă la recuperarea artefactului.

Biblia de la Oradea (1661)

Oana Pitic-Băruţa lucrează acum la restaurarea Bibliei de la Oradea, tipăritură după matriţe de lemn realizate la Cluj, în atelierul lui Szencik Abraham. Cartea cu număr de inventar 62 este scrisă în limba maghiară şi are ca an de apariţie anul 1661.

Biblia de la Oradea are 518 file şi dimensiunea de 33 x 21,6 x 9 centimetri. Cartea are file din hârtie produsă manual cu linii de apă şi filigran, şi coperta de carton. Artefactul mai conţine aţă de bumbac, aţă de cânepă la nervuri şi piele tăbăcită cu tanini vegetali de culoare maronie.

Până în prezent au fost restaurate primele 100 de pagini care au trecut prin aceleaşi procese: decontaminarea bilogică, tratament antimucegai şi antifungic, curăţare şi echilibrare chimică a Ph-ului hârtiei, spălarea fiecărei coli, refacerea integrităţii filelor folosind hârtie japoneză, întărirea cu văl japonez a îndoiturilor fragilizate ale fiecărei coli şi refacerea planeităţii foilor.

La masa luminată, Oana Pitic-Băruţa lucrează cu migală, la bisturiu, fiecare foaie. În halat alb, e „medicul” care salvează pagină cu pagină, cu fineţe, cu răbdare, cu dragoste pentru munca de restaurare. „Uite, e gata, draga de ea!”, spune Oana, terminând de curăţat vălul japonez de la îndoitura foilor. Nicio carte, hartă sau fotografie nu ar putea fi expuse în muzeu pentru a fi admirate, fără munca restauratorului. Ca vizitatori, ne bucurăm de toate artefactele din expoziţii dar să nu uităm când le privim că în spatele felului în care sunt prezentate stau ore, zile, ani de muncă responsabilă şi pasiune.