Spectatorii Teatrului Regina Maria au avut, miercuri seara, ocazia unei întâlniri față în față cu autoarea piesei F.A.D.|Noduri și plăci, Nicola Wilson. Scriitoarea britanică a venit la Oradea la invitația teatrului, pentru a urmări montarea, în premieră românească, a piesei sale, în regia lui Horia Suru. Întâlnirea face parte dintr-un proiect managerial: montarea cât mai multor piese contemporane dublate de întâlniri ale autorilor cu actorii și publicul.

Au mai fost intermediate, în cadrul acestui proiect, întâlniri ale orădenilor cu Andras Forgacs, autorul piesei Cheia și cu Matei Vișniec, după Cabaretul Dada.

Piesa F.A.D.|Noduri și plăci spune povestea londonezei Vera – femeie cu o personalitate covârșitoare, intelectuală și inteligentă, predispusă jocului – pusă în fața opțiunii de accepta sau a tăgădui până la negare realitatea genei FAD (Familial Alzheimer`s Disease). Vine apoi decizia de a împărtăși familiei vestea, împreună cu informația că gena e ereditară. Asta în contextul în care fiul ei tocmai află că iubita sa e gravidă. Atmosfera familială se alterează – negarea, dragostea disperată și amânarea unei decizii înlocuiesc jocul și glumele. Vera își continuă groaznicul periplul între sine și „cine?”, cu punct final în moarte, sub ochii supraviețuitorilor.

După reprezentația de miercuri, încă sub impresia dilemelor pe care le ridică tema, publicul a discutat cu autoarea, actorii care au dat viață personajelor sale și regizorul.

La cererea spectatorilor, Nicola Wilson a atins experiența sa personală cu o formă de demență – bunica sa a fost internată într-un azil, prilej de vizite terifiante, urmate de tăceri adânci în familie.

Ulterior, devenită cititoare de scenarii în teatru și apoi scriitoare, a decis să se apropie profesional de temă: „E vorba de a configura o anumită structură. Am fost foarte interesată de amintirile adevărate vs. aminirile false. Am început să citesc despre boala Alzheimer și citind, m-am trezit în postura îngrijitorului și nu a celui îngrijit. Am vrut să văd totul din punctul de vedere al persoanei care suferă de boala aceasta și mi-am dat seama că teatrul e modalitatea cea mai adecvată pentru a da glas acestui lucru”.

Spune că ulterior, aflând despre gena FAD, ca tânără mamă și-a pus întrebarea dacă, aflată teoretic în situația respectivă, ar dori sau nu să împărtășească informația cu familia. „Încă n-am răspuns la asta”, e concluzia autoarei.

A răspuns și la întrebarea referitoare la cele mai emoționale părți ale piesei: când Vera era cea mai fericită, sărbătorind viața și dorind să păstreze acel moment și apoi, aceea în care încearcă să-i explice soțului cum se simte și îi mărturisește „nu știu când să îmi iau rămas bun”. A punctat și că e, totodată o piesă despre dragoste, fericire și tot ceea ce tot ceea ce trebuie sărbătorit în viață.

Ioana Gajdo, interpreta Verei mature, a mărturisit că rolul i-a fost ca o terapie. „Am fost de partea cealaltă a baricadei, am avut grijă de mama, singură, acasă, și am crezut că știu cum e, până când am dat de textul acesta. Știu cum e să cauți și să găsești soluții care altfel nici prin cap nu ți-ar trece. Să pui oglinda prin colțurile casei să o poți urmări în timp ce ești la baie, de exemplu. E frumos și e greu”, a mărturisit ea.

„Cea mai mare provocare a fost cercetarea. Am simțit că m-am împotmolit în ea. A fost o ciornă foarte vastă și am tăiat din ea. Am încredințat personajele cu încrederea că își vor spune ele însele povestea”.

Demență

Tehnic, piesa a fost scrisă în 6 luni – 3 luni de lectură de documentare și apoi încă 3 luni pentru redactare. „Am scris piesa asta ca nimic altceva înainte. Am început fiecare scenă începând câte o pagină nouă, cronologic. Apoi le-am tiprit, le-am înșirat pe podea și apoi am încercat să le aranjez ca structură, în funcție de boală. Asta a durat cel mai mult”

Auguste Deter

„De ce o femeie?” a venit o altă întrebare din sală. „Sunt doi factori pentru care personajul e femeie. Pentru că, într-adevăr a fost acea primă diagnosticată cu boala Alzheimer, Auguste Deter, care a fost prviată de a numi boala după ea. Apoi e o abordare personală a piesei, sunt mamă și sunt interesată mai tare de această dilemă”, a explicat autoarea. A detaliat, apoi, spunând că a fascinat-o ideea unei femei care, în jurul vârstei de 40 de ani, va ajunge, regresiv, la stadii anterioare, urmând să „se întâlnească” cu vârsta copiilor ei. „Am vrut să explorez asta”, concluzionează ea.

Personal și intim

În esență, întrebările au cernut audiența în două: cei care privesc piesa pur și simplu ca spectatori și cei care au în familie sau între cunoscuți persoane suferinde demență sau Alzheimer.

Din sală, un alt participant la discuție a mărturisit care au fost, pentru el, momentele cele mai emoționale: când Vera spune „nu știu când să îmi iau rămas bun” și apoi, pe final, replica „nu știu cine ești dar știu că te-am iubit”.
A doua zi, într-o conferință de presă, autoarea și-a mărturisit, din nou, încântarea pentru felul în care actorii orădeni au spus povestea scrisă de ea, cu maximă fidelitate față de text.

„E uimitor cât de mulți oameni, la aceste discuții cu publicul, mărturisesc povești personale legate de această boală. Cred că am vrut (cu piesa asta n.r.) doar să deschid un dialog, nu neapărat să promovez un mesaj”, e, de fapt, îndemul lui Nicole Wilson către auditoriu.