Moş Gheilă

Din ciclul subiectelor de sezon ce revin în fiecare an, dacă e primăvară e şi parada „gheilor” (neologism deja cu declinare). Ca să înţeleagă şi nana Floare acest nou „furculision”, „gay” înseamnă în engleză veseli, adică băieţii veseli, aşa de veseli că nu le trebuie nici fete.

POLITICA ÎN PIJAMA

Nici măcar jumătate dintre noi n-am fost la referendum. Nu ne mai pasă, ori chiar ne-am plictisit de politică. N-are importanţă. Straniu e că, în ultima vreme, nu doar alegătorii trec cu nonşalanţă peste astfel de probleme.

Mic tratat de mediocritate

Trasarea conturului real al cetăţeanului standard, prin diverse tertipuri mai mult sau mai puţin literare, nu e o preocupare nouă. În eseistica românească, cel mai sonor exemplu de aşezare în tipar a omului postmodern este cartea lui Patapievici intitulată, simplu, „Omul recent”.

Copilăria şi inocenţa

Ziua de 1 iunie m-a făcut să mă gândesc la o categorie aparte de copilării, de năzbâtii şi pocinoguri. Vârsta prunciei are o caracteristică minunată, care îi dă specificul încântător şi îi salvează gesturile bizare, ba chiar supărătoare. Este vorba despre inocenţă.

Ce bine că n-am fost la rivoluţie!

Uneori mă bucur ca prostul. Recunosc. Am, aşa, o mulţumire interioară de politruc şcolit la „Ştefan Gheorghiu”. Copiii de douăzeci de ani nu mai ştiu ce reprezenta „Ştefan Gheorghiu”. Pe vremea aia maximul disidenţei însemna să faci amor cu membre de partid în chiar clădirea care adăpostea pepiniera de cadre a comunismului, între două cursuri despre industrializarea României şi putregaiul capitalist.

Testul peretelui

Să fie limpede: nici o formă de ovaţionare iraţională, pornită mai degrabă din gonade decât din cuget, nu e stimabilă. Dar are cel puţin candoarea naivităţii.

Păsărica şi fantasmele

Constat că am ajuns, cu textul de faţă, la cel de-al 200-lea insectar. Nu cred că este o performanţă şi nici nu am certitudinea că gestul săptămânal de a ademeni cuvintele în propoziţii inspirate are o cât de minimă utilitate.

Păsărică, mută-ţi cuibul!

Boicotarea lui Băsescu, pe care Clubul Român de Presă o propune mass-media, în semn de protest faţă de comportamentul acestuia la adresa unei ziariste căreia i-a smuls telefonul din mână, e un semnal pe care ziariştii l-ar putea da societăţii civile că atitudini de acest gen ale politicienilor, de violenţă verbală şi chiar fizică, nu mai pot fi tolerate.

Elogiu anarhiei

Risc, evident, să fiu acuzat că minimalizez mitocănia prezidenţială de a spune despre o jurnalistă că e „ţigancă împuţită”. Îmi asum, senin, acest risc.

Deja vu?

Se pare că mentalul colectiv românesc a avut mereu nevoie de noţiunea tătucului salvator. Nu ne victimizăm, însă. Nu suntem singurul popor cu o irepresibilă voluptate a vasalităţii. Însă dacă în alte părţi ale lumii acest handicap civic dispare, de regulă, odată cu prăbuşirea sistemelor totalitare, la noi el s-a perpetuat şi dincolo de momentul căderii cortinei de fier, acompaniat fiind de nevoia idolatrizării foştilor cârmaci.