Înscrişi în concursul unic în ţară „Şcoala fără violenţă”, demarat de Poliţia Bihor, 17 liceeni şi 15 elevi de gimnaziu au şi dat soluţii pentru reducerea violenţei de orice fel în rândul minorilor. Ei cer şi celor ce conduc ţara să schimbe priorităţile naţionale, să le acorde mai multă atenţie, siguranţă şi credit pentru a se dezvolta într-un climat de apreciere a valorilor reale.
JB a încurajat dintotdeauna educaţia în rândul copiilor dată de poliţişti, în mod voluntar, cu scopul reducerii victimelor din rândul copiilor, dar şi a delicvenţei juvenile. Drept răsplată pentru curajul, creativitatea, discernământul, şi originialitatea şi soluţiile date, JB publică eseurile concurenţilor, elevi de gimnaziu şi liceu, de la „Şcoala fără violenţă”.
Hei! Am hotărât să vă povestesc o parte din viața mea. Puțini înțeleg viața la vârsta mea, iar cei care o înțeleg au încasat-o rău de la ea. Viața mea a început în 3 august 1998 la ora 9:00. Cică am luat 10 la naștere!!! Singura mea notă de 10. Frumos! Dar mai bine nu mă nășteam. De ce? Am dus o viață grea: sărăcie, violență, negativism. Familia mea e diferită de alte familii. Mama mea pot să zic că s-ar potrivi mai bine undeva pe vremea lui Hitler, deși mă întreb dacă și acela ar fi lăsat-o în viață. Nu cred că ar fi suportat concurența!…. Ne certăm zilnic, uneori chiar mă lovește. Nu înțeleg de ce… Ea e de principiul bătaia e ruptă din Rai. Am îndurat și îndur; am doar 16 ani, nu pot să spun sau să fac ceva. Între timp am devenit și eu violentă. E cel mai ușor mod de a face lucrurile să meargă așa cum vreau eu. Așa m-a învățat mama! Când nu sunt cum vrea ea, mă aduce urgent la realitate cu o palmă bine plasată și niște cuvinte care să mă facă să înțeleg unde mi-e locul.
Am început să frecventez tot felul de anturaje dubioase, să consum cam tot ce m-ar putea face să uit. Plicurile îmi aduceau liniște pentru 2-3 ore. Ascultam la nesfârșit muzică Rap, dar orice aș fi făcut deranjam. Acasă traiul era aproape insuportabil. Violența făcea parte din viața mea ca aerul. De disperare, am comis și gestul de supremă violență asupra mea: am vrut să pun capăt poveștii, așa că am furat pastilele pe care tata le lua pentru hipertensiune, am plecat la școală și le-am băut pe toate. Voiam să mor. Credeam că așa se va termina totul, lumea va scăpa de o chestie care nu produce nimic bun, mama va fi scutită de crizele ei de nervi… Nimeni nu avea să regrete! Cu atât mai puțin eu. Colegii și profesorii au fost de altă părere. Medicii și-au dat și ei silința… așa că iată-mă-s tot aici.
Școala a devenit un fel de refugiu pentru mine. Decât acasă, mai bine la școală. Nici aici nu e Raiul pe pământ… Violența de limbaj și uneori chiar fizică sunt la ordinea zilei, dar parcă erau suportabile, erau ceva ce puteam controla. Răspundeam la violență cu violență. Am început să fiu cunoscută ca un cal breaz: agresivă, violentă… iar lumea prefera să mă ocolească. Mă simțeam bine… Contam… Eram eu cea care lovea, dar nu-mi păsa. Devenisem brusc interesantă. Nu eram iubită, dar eram temută. Și asta durează mai mult!
Poate acum vă așteptați la un final fericit: am cunoscut pe cineva care m-a salvat, sau s-a produs un miracol…. Ei bine… asta se întâmplă doar în povești! Realitatea nu e asa. În viața reală scapă cine poate! De fapt… nu scapă nimeni!
Nu s-a întâmplat nimic… Lumea e la fel ca și până acum. Profesorii se uită la mine ca la o ciudată irecuperabilă, colegii mă ocolesc de frică. Și atunci de ce scriu acest eseu?! Pentru prima dată sunt pusă în situația de a mă gândi la violență ca la un rău pe care l-aș fi putut evita dacă… Atâția dacă… Prea mulți dacă! Cred că familia m-a făcut ceea ce sunt. Cred că lucrul cel mai rău e că sunt între două lumi: violența de acasă, de pe stradă, de la școală, și lumea ideală pe care ne-o servesc profesorii ambalată în conceptul de educație. Dacă nu aș fi știut că există și binele… probabil aș fi fost perfecțiunea întruchipată a răului. Așa însă… Până la urmă viața e un amestec de rău și bine. De alegeri… Și gândindu-mă la violență, la cauzele ei, la ce aș putea fi fără ea, uitându-mă cu atenție în jur, AM ALES.
Încep să conștientizez că răul există pentru că oamenii buni nu fac nimic… Îmi dau seama că sunt violentă, dar asta reprezintă primul pas spre vindecare. Nu mai vreau să fiu așa! Nu pot da vina la nesfârșit pe altcineva. Eu pot să fiu și altceva. Pot mai mult! Merit mai mult! Vreau mai mult! Drumul e lung și nu sunt sigură că voi reuși. Poate nu voi fi niciodată o persoană bună, dar cel puțin voi continua să încerc.
Mesajul meu pentru voi… poate sună desuet, poate sună ca din carte, dar… mergeți la școală! Nu vă uitați la ceea ce se întâmplă în curtea școlii, ascultați ce vă spun profesorii. Citiți! Instruiți-vă! Violența e în natura umană. Educația e singurul mod de a o ține sub control. Și, uneori (când familia nu e în stare), cel mai bun loc pentru a primi educație rămâne ȘCOALA!
Elev: Isabella Ciocnadi
Prof. Coordonator: Alice Popa
Colegiul Tehnic Mihai Viteazul Oradea
Citiți principiile noastre de moderare aici!