Şocurile de noroc

Nenoroc la cărţi – noroc la dragoste. Prost să fii noroc că eşti – cu varianta mai rafinată: decât multă minte mai bine-i să ai un dram de noroc..

Când vine vorba însă de jocurile de nenoroc (de la ce derivă oare substantivul nenorocire?), poţi să ai minte genială că tot degeaba. Bunăoară, chiar părintele romanului psihologic, Feodor Dostoievski, a fost împătimit, o vreme, de jocurile de noroc. Iar mai spre meleagurile şi vremurile noastre, ditamai şeful Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Mihail Vlasov, fost magistrat şi literat, a ajuns să fie anchetat pentru mită din cauza dependenţei de cazinouri.
Nici Bihorul nu duce lipsă de asemenea învăţături pe pielea altora:

Fostul jurnalist şi scriitor orădean („Încătuşat acuz!”) Adrian Dumi a ajuns să emigreze ca să scape de creditori şi de ispita black-jack-ului şi ruletei. Alt (ne)caz a fost al talentatului poloist Tarnoveţchi, care chiar a beneficiat de clemenţă în faţa instanţei fiindcă s-a ţinut cont că era dependent de jocuri de noroc când a spart salonul din Rogerius.

Un alt orădean, Cristian Băbălai, administrator de azil de bătrâni în SUA, a ajuns să fie poreclit „Tour de Banks” (după Tour de France), fiindcă jefuia bănci prin Seattle, fugind apoi pe bicicletă. Şi asta doar ca să-şi alimenteze dependenţa de jocuri de noroc.

Aşa încât pare plauzibilă ipoteza vehiculată despre liderul Sanitas că ar fi încurcat socotelile la sindicat tot din cauza ruletei sau pokerului electrocasnic (căci „curentează” şi căsnicii).

Păcat că un om din sistemul medical cu musca pe căciulă nu ştia că la Spitalul Socola există o secţie de dezintoxicare de jocuri de noroc. Şi că nu s-a interesat nici de Conferinţa Internaţională „Adictologia în România – Încotro?”, organizată, în octombrie 2013, de Fundaţia pentru Sănătate Bihor, Centrul de Cercetări al Facultăţii de Medicină Oradea şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor.

De ce s-a implicat şi DGASPC Bihor? Căci păcănelele au ajuns un fenomen social, şi prind în mrejele lor, deseori, şi adolescenţii. Am avut neşansa, de pildă, de a întâlni tineri tăietori de lemne care se riscau şi la arbori nemarcaţi doar ca să aibă ce „băga la fructe ori poker”.

Iar în Oradea, saloanele cu trei şeptari roşii pe geamuri negre se lăfăie în spaţii centrale, dovedindu-se la fel de profitabile ca băncile. Dar naivitatea tinereţii nu ţine cont că pentru acele spaţii se plăteşte chirie. Că nu-s ieftine aparatele cu circuite electronice bine gândite ca să-ţi dea iluzia dreptului la şansă. Că personalul salonului nu lucrează pe gratis. Că patronul vrea profit. Şi că Statul ar trebui să-şi tragă şi el, teoretic, o parte consistentă din toate încasările.

Apropo, păcat că zeloşii inspectori ai noii Direcţii Antifraudă nu se uită mai des în spatele geamurilor fumurii cu şeptari din vecinătatea sediului Finanţelor, în loc să confişte căruţele şi tractoarele ţăranilor care chiar uită să-şi completeze un aviz de însoţire a grâului. Ei, ăla-i ghinionul naibii, când pierzi rodul muncii tale, nu când toci bani şutiţi de pe la alţii.