Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a clarificat în care sunt situațiile în care zilele de concediu rămase pot fi compensate în bani la încetarea raportului de muncă. Decizia are o importanță majoră pentru salariații care, din motive independente de voința lor, nu au reușit să își ia toate zilele de concediu în perioada prevăzută de lege.

Ce se întâmplă cu zilele de concediu după 18 luni

Potrivit regulilor din Codul muncii, concediul de odihnă trebuie efectuat, în principiu, în natură. Cu alte cuvinte, angajatul trebuie să beneficieze efectiv de zilele libere și nu poate cere, în timpul contractului de muncă, înlocuirea acestora cu bani, a scris Libertatea.

Există însă o situație specială la încetarea raportului de muncă. Atunci, zilele de concediu neefectuate pot fi compensate financiar. Pentru concediul care nu a putut fi efectuat integral sau parțial într-un anumit an, angajatorul trebuie să acorde zilele restante într-o perioadă de 18 luni. Însă, potrivit ÎCCJ, simpla expirare a acestui termen nu înseamnă că dreptul salariatului dispare automat.

Unul dintre cele mai importante aspecte stabilite de Înalta Curte este că trebuie analizat dacă angajatorul i-a oferit efectiv angajatului posibilitatea de a-și lua concediul. Dacă salariatul nu a putut să își efectueze zilele libere pentru că angajatorul nu i-a oferit în mod concret această posibilitate, dreptul la compensarea în bani poate exista chiar și după expirarea perioadei de 18 luni.

ÎCCJ arată că, pentru perioada care depășește termenul de report, dreptul la compensare se menține „atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a exercita acest drept”.

Așadar, angajatorul nu poate considera automat că zilele de concediu sunt pierdute doar pentru că au trecut cele 18 luni.

Când se pierde dreptul la compensare

Situația este diferită atunci când angajatorul a oferit posibilitatea de a efectua concediul, însă angajatul a ales să nu o facă. În acest caz, ÎCCJ precizează că dreptul la compensarea în bani nu există atunci când salariatul „s-a abținut să își efectueze concediul anual plătit, deși angajatorul i-a oferit această posibilitate”.

Prin urmare, decizia nu înseamnă că angajații pot strânge nelimitat zile de concediu și apoi să solicite automat plata lor la plecarea din companie.

Pentru zilele mai vechi de 18 luni, contează circumstanțele concrete: a încercat angajatul să își ia concediul? I-a permis angajatorul să îl efectueze? A existat o posibilitate reală de a beneficia de zilele libere?

Termenul de prescripție: la 3 ani după încetarea contractului

Înalta Curte a clarificat și problema termenului de prescripție pentru cererile privind plata zilelor de concediu neefectuate. În cazul pretențiilor financiare pentru concediul neefectuat până la încetarea raportului de muncă, termenul de prescripție de trei ani începe să curgă de la data încetării raportului de muncă.

„Termenul de prescripție de 3 ani (…) începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă”, arată ÎCCJ.

Explicația este că dreptul la compensarea în bani apare la încetarea contractului. Până în acel moment, regula este că salariatul trebuie să beneficieze de concediu în natură, nu de bani în schimbul zilelor libere.

Nu toate zilele de concediu vor fi plătite

Decizia ÎCCJ nu trebuie interpretată ca o obligație generală pentru angajatori de a plăti toate zilele de concediu acumulate de un angajat de-a lungul anilor.

Instanța supremă face distincție între existența dreptului la concediu și termenul în care poate fi solicitată plata acestuia. Pentru zilele care au depășit perioada de report de 18 luni trebuie analizat dacă angajatorul și-a îndeplinit obligația de a-i oferi salariatului posibilitatea efectivă de a-și lua concediul. Dacă angajatorul nu a oferit această posibilitate, dreptul poate fi menținut și ulterior expirării celor 18 luni.

În schimb, dacă salariatul a avut posibilitatea reală să își ia zilele libere, dar a ales să nu o facă, situația este diferită, iar dreptul la compensarea acestora poate fi pierdut.