Unul dintre cei mai apreciați artiști, actor, poet, cântăreţ şi compozitor de muzică folk şi de teatru, Nicu Alifantis (70 de ani) este iubit de public în fiecare dintre ipostaze şi urmărit de fani în peste o jumătate de secol de activitate.

Scriitorul și poetul Emil Brumaru scria despre artist: „Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cîntecul vieții fiecăruia din noi cuvintele-I simple, afectuoase, dulci-amare, lăsîndu-ne destrămați o clipă, reînviindu-ne apoi, mai bucuroși, mai teferi, întru poezia-I caldă. În inima mea, toată blîndețea-l simte poet de cînd lumea și-s fericit să o spun și altora. Și s-o repet pînă la îngeri!”

În 1995, sfătuit de prietenul său, compozitorul, instrumentistul şi orchestratorul Doru Căplescu, i-a invitat pe Virgil Popescu, Răzvan Mirică, Sorin Voinea și Relu Bițulescu să i se alăture pentru a înregistra albumul „Voiaj”. Un titlu de album, se pare, predestinat, pentru că voiajul lor a împlinit trei decenii.

Turneul „Alifantis & Zan 30 de ani” ajunge şi la Oradea cu un spectacol unic, în care muzica și amintirile se împletesc într-un show dedicat tuturor celor care au fost aproape și au susținut acest proiect de-a lungul anilor. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 8 noiembrie, de la ora 20:00, la Casa Tineretului. Biletele se por achiziţiona de pe platformele iabilet.ro, eventim.ro şi enterix.ro

Înainte de întâlnirea de la Oradea, Nicu Alifantis ne-a dezvăluit câteva detalii din culisele frumoasei lor colaborări.

– În 1995, când i-aţi adunat în studio pentru înregistrarea albumului „Voltaj” pe Răzvan Mirică la chitară, Relu Biţulescu la tobe, Virgil Popescu la bass şi Sorin Voinea la keyboards, v-aţi imaginat vreo clipă că veţi rămâne împreună, în această formulă, timp de trei decenii?

Nici vorbă. Am crezut că înregistrez un album și-atât. E vorba de „Voiaj”, dar a urmat „Nichita”, apoi un alt album, după care altul, apoi am ieșit din studio și am urcat pe scenă, totul s-a rostogolit fără să-mi dau seama și, iată-ne, astăzi după 30 de ani împreună, în aceeași formulă.

– Prima apariție pe scenă a avut loc în iulie 1996, la Festivalul de artă medievală de la Sighișoara. Atunci a căpătat trupa un nume. De ce tocmai Zan, masca din Commedia dell’Arte ?

Organizatorii m-au luat repede, aveau nevoie urgentă de un nume pentru afiș, așa că tot ce mi-a venit în minte a fost o mască din Commedia dell’ Arte, Zanetti, Zane, Zan, una dintre cele mai importante măști, cea care aduce un suflul nou, reprezentând social, pătura de jos a târgurilor și satelor… Am crezut că ne regăsim în descrierea acestei măști și uite-așa ne-a rămas numele. Colegilor mei nu le-a prea plăcut la început, dar cu timpul s-au obișnuit.

– Fiind muzicieni venind din zone muzicale diferite, din pop, rock şi jazz, cu personalităţi diferite, cum s-a armonizat echipa pe un drum artistic comun?

Bine, aș spune chiar, foarte bine. Tocmai asta cred că ne-a și ajutat. Faptul că fiecare dintre noi proveneam din zone diferite muzicale. Adunate la un loc, genurile muzicale stăpânite de fiecare dintre noi au constituit o combinație fericită care ne-a generat un stil propriu, un sound personal și, mai ales, un drum propriul muzical pe care l-am tot bătătorit de 30 de ani.

– În piesele dumneavoastră poezia are un rol important, şi mai ales poezia românească. Aţi avut una care să vă atingă în mod special sufletul?

Au fost mai multe poezii, dar mai ales poeți de care m-am „lipit” ca să zic așa. Nichita Stănescu, Leonid Dimov, George Bacovia și mulți alții. Dovadă că alegerea poemelor pe care le-am pus pe muzică a fost una bună, a fost longevitatea lor, dar și impactul la public.

– Aţi lansat cu Zan albumele: „Neuitatele femei” (2002), „Şah-Mat” (2004), „Ţara De Unde Vin…” (2018), „Live La U.M. 01671” (2019). Care vă este cel mai drag şi de ce?

Aș face o mică adăugire la enumerarea pe care ați făcut-o. „Voiaj” și „Nichita”, chiar dacă nu au apărut sub titulatura Alifantis & Zan și mai e și „Leoneed is love” acesta din urmă fiind o apariție editorială Alifantis & Zan. Toate albumele îmi sunt dragi, sunt copiii mei și ar fi nedrept să-l iubesc pe unul mai mult decât pe ceilalți. Pot spune însă că „Nichita” și „Leoneed is love” au un loc aparte în preferințe pentru că sunt două albume unitare, fiecare dintre ele fiind construit pe versurile unui singur poet, respectiv Nichita Stănescu și Leonid Dimov.

– Cum i-aţi caracteriza pe fiecare coleg de trupă în parte?

Cam așa:

• Virgil, fire de profesor, dom’ diriginte, tipicar, exigent dar cumsecade, tipic old school, compozitor, dirijor, orchestrator, basist, excepțional profesionist.

• Răzvan, englishman, politicos, manierat, pedant, amabil, abil mânuitor al chitarelor de toate felurile în cel mai sensibil sau explozibil stil.

• Sorin, suflet de rocker, temperament heavymetalurgist, rebel sau visător, bun jongleor în ale vorbelor de duh, harnic scormonitor în sunetele ascunse printre clapele și butoanele sintetizatoarelor.

• Relu, boemul scoborât din Montmartre, pururea generos, cozeur, galant, juvete povestaș, guraliv dar plin de haz, navetând permanent între scenă și atelier, agățat de pensule sau bețe de tobe.

– Cum credeţi că vă văd colegii din Zan? Cum credeţi că v-ar descrie?

Habar n-am. Mi-e greu să mă bag în mintea fiecăruia și nici n-aș vrea. E o întrebare la care doar ei au răspunsul.

– Ce momente deosebite v-au rămas în minte din turneele cu Zan?

Oho, destule, nu-mi vine în minte în clipa asta, dar recitalul din deschiderea concertului Bob Dylan de la București din 2010 a fost unul emoționant și, poate cel mai important dintre toate pe care le-am avut.

– Relu Biţulescu spunea că Zan e o stare de spirit, Virgil Popescu spunea că Zan va deveni obiect de studiu pentru specialişti, iar pentru Sorin Voinea şi Răzvan Mirică Zan înseamnă în primul rând prietenie. Ce înseamnă pentru Nicu Alifantis?

Aș spune – o familie care a funcţionat foarte bine, poate mai bine ca într-o căsnicie… Un foarte bun prieten al meu, un om cu care am petrecut 49 de ani în ale showbiz-ului autohton, fiindu-mi mai mult decât impresar atât mie, cât și zanilor, Aurel Mitran a spus un lucru extraordinar cu care sunt întrutotul de acord: „Când meseria atinge arta, e una. Dar când arta devine meserie, e cu totul altceva”, spunea Mitran citându-l pe Tudor Muşatescu. Și a continuat spunând „ZAN e artă care a devenit meserie! Tocmai de aceea biletele la orice spectacol se vând pe repede înainte, spre încântarea oricărui organizator…”

– Ce vom asculta în concertul aniversar de la Oradea, din 8 noiembrie?

Desigur piesele mult așteptate de public – Ce bine că ești, Emoție de toamnă, Ploaie în luna lui marte, Balada blondelor iubiri…, dar și altele mai puțin cântate în live. Lăsați-mă să vă pot oferi surprize.