O întâlnire de suflet a fost evenimentul organizat de Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal, în parteneriat cu Consiliul Județean Bihor, Primăria Municipiului Oradea, Centrul de Studii în Istorie Contemporană, Asociația Cei 40 de Mucenici și Clubul Monarhiștilor Bihor. La Muzeul oraşului Oradea a avut loc o dublă lansare de carte având ca tematică experiența carcerală din perioada comunistă. S-au lansat volumele „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism”, de Constantin Vasilescu, Clara Mareș, Florin S. Soare, Alin Mureșan, Constantin Petre și „Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești”, de Alin Mureșan. Evenimentul a avut loc în prezența istoricului Alin Mureşan şi a Niculinei Moica, președinta Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Istoricul Cristina Puşcaş a mulţimit deţinuţilor politic care au onorat cu prezenţa acest eveniment, începând cu Niculina Moica şi continuând cu copiii de foşti deţinuţi prezenţi în sală. Cristina Puşcaş a făcut o scurtă prezentare a istoricului Alin Mureşan (40 ani), orădean, absolvent al Colegiului Naţional „Emanuil Gojdu”. Şi-a finalizat studiile cu licenţă în Jurnalism după care a ajuns la Bucureşti unde încheie un masterat în istorie. În prezent este doctorand în istorie la Universitatea din Oradea, având-ul coordonator pe prof. univ. dr. Gabriel Moisa. Timp de 13 ani a lucrat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc iar din 2012 este președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană. Este, de asemenea, iniţiatorul proiectului „Şcoala de vară de la Piteşti”. Specializat în istoria represiunii comuniste, a publicat peste zece volume, de autor și colective, cel mai cunoscut fiind monografia fenomenului Pitești – „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, apărut în trei ediții.

[eadvert]

Violențe macabre şi dezumanizare

Alin Mureșan este coautor al volumului „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism”, care reprezintă cea mai consistentă cercetare profesionistă a fenomenului carceral din perspectivă feminină. Cartea îmbină nouă studii tematice despre destinul tipic al victimelor și sistemul carceral, cu un dicționar al celor peste 3.500 de femei închise de către regimul comunist. Volumul este nominalizat la Premiul Monica Lovinescu, acordat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”, și la Premiul PEN România.

„Odată arestate, multe femei şi-au lăsat acasă copiii, familiile. Avem mărturia unor doamne care născut în închisoare la Văcăreşti, iar din Bihor cunoaştem o fiică născută acolo. Suferinţa acestor femei nu este cu nimic mai prejos decât cea a bărbaţilor. De aceea, acest volum este absolut valoros. Am ţinut să facem acest eveniment la Oradea pentru că suferinţa bihorenilor este impresionantă în ceea ce priveşte numărul de deţinuţi politic care au trecut prin închisorile din România. Potrivit fişelor matricole penale, Bihorul ocupă locul 10 prin numărul de deţinuţi politic care au fost arestaţi din zona Bihorului. În ce priveşte femeile, ele ocupă locul 5 pe ţară, iar în ce priveşte penitenciarul din Oradea, prin numărul de femei care au trecut pe aici ocupă locul 6”, a explicat Cristina Puşcaş.

Referitor la interviurile apărute în volumul „Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești” scris de Alin Mureşan, din cele 17 dialoguri tulburătoare despre violențele macabre şi dezumanizarea prin distrugerea psihică din penitenciarul Pitești, Cristina Puşcaş a amintit de cel cu părintele Calciu, realizat înainte cu câteva săptămâni de a se stinge din viaţă.

„Alin este destul de curajos abordând anumite subiecte. Te-ai aştepta ca într-o lume liberă să fii liber, să poţi să spui orice vrei. Dar lucrurile nusunt întotdeauna aşa cum vrem noi să fie. Cu toate astea Alin a mers mai departe şi îşi continuă cercetările”, a spus Gabriel Moisa, managerul Muzeului Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal, remarcând de asemenea faptul că foştii deţinuţi politic sunt oameni care îşi urmează drumul, sunt sinceri şi nu poartă ură faţă de torţionarii lor.

L-au schimbat profund ca om

Despre volumul „Ultimul cuvânt”, criticul literar Dan C. Mihăilescu spune într-o mărturie video prezentată la lansare: „Autorul face mai mult decât o reconstituire, o restituire şi o recompunere. Ştie să ţeasă, să destrame şi să recoasă întreaga pânzărie de evenimente. Este o carte de duhovnicie reciprocă”.

Alin Mureşan mărturiseşte despre întâlnirile sale cu foştii deţinuţi politic – care erau de o complexitate remarcabilă – că l-au schimbat profund ca om, realizând în acelaşi timp ce înseamnă extrema în orice formă. Prin cartea „Ultimul cuvânt” a dorit să îi reînvie prin poveştie lor, mai ales că sunt din ce în ce mai puţini în viaţă.

Istoricul a povestit, referindu-se la fotografia de pe coperta cărţii „Morfologia (ne)vinovăției”, şi de cazul tinerei C.B., care a făcut trei ani de detenţie pentru tentativă de trecere a frontierei şi care ilustrează perfect ce a însemnat comunismul. C.B. era un copil epileptic, abandonat de părinţi la trei luni după naştere. A învăţat să umble abia la şapte ani, a avut febră tifoidă la 13 ani şi a muncit într-o fabrică de ciment de la 15 ani.

Printr-o întâmplare a aflat că părinţii ei se află în Austria, a căpătat o obsesie să îi cunoască. A depus cerere de emigrare, evident respinsă. De la 18 ani a început o serie lungă de tentative de a trece frontiera ca să meargă în Austria, prima fiind în Bihor pe la Valea lui Mihai. A făcut doi ani şi jumătate de închisoare. Apoi a încercat din nou, spre Iugoslavia. Şi-a petrecut detenţia când în spitale de psihiatrie, când la penitenciar, unde făcea crize severe de epilepsie, deşi medicii informau că nu suportă regimul de detenţie. „Este important, pentru că regimul comunist nu a ţinut cont nicio secundă de boala ei, de suferinţa ei. Pentru mine asta explică foarte bine ce era comunismul”, a spus istoricul.

Închisă cinci ani şi opt zile

La finalul evenimentului a avut loc un dialog între Alin Mureşan şi Niculina Moica. Președinta Asociației Foștilor Deținuți Politici din România s-a născut în anul 1943, la Ploiești, singurul copil la părinţi. A fost arestată la 15 ani, fiind acuzată că ar fi făcut parte din „Uniunea Tineretului Liber din România” cu încadrarea juridică de „crimă de uneltire împotriva statului”. Asta pentru că un grup de tineri pe care îi cunoştea a pus la cale să fure nişte arme pentru a fugi în munţi. A primit o condamnare la 20 de ani de muncă silnică, la fel ca şi tatăl ei, fiind închisă la penitenciarele Târgu Mureș, Jilava, Botoșani, Arad și Oradea, de unde a și fost eliberată – după cinci ani şi opt zile- pe data de 23 iunie 1964.

Despre întâlnirea cu tatăl său la închisoare vorbeşte cu mare emoţie. A aflat că a fost arestat la două săptâmâni după ce a fost ea arestată. Anchetatorul a insistat mereu să îşi acuze tatăl că ştia de organizaţie. O ultimă întâlnire cu el a avut-o în ultima zi a procesului, în prezenţa unui gardian, când cu ochii în lacrimi a întrebat-o: „Ce ai făcut, Nina?”. Şi nu s-au mai văzut cinci ani de zile până la decretul din 1964 prin care 3467 de deținuți politic au fost grațiați de restul pedepsei pe care o mai aveau de executat. „Am stat un an şi opt luni în Oradea fără buletin şi de aici m-am şi eliberat. N-am să uit niciodată pasul făcut peste poarta închisorii din Oradea”.

Un an şi opt luni a stat singură în detenţie. Abia apoi a avut colege de celulă. „Toate îmi erau dragi pentru că toate sufeream de aceleaşi necazuri. Am avut parte de un grup de femei formidabile!”. Dintre doamnele din detenţie care i-au reţinut atenţia a amintit de: Simina Mezincescu, Adelina Buzoicescu, Ana Macarie, Arlette Coposu, Paula Venzel, Lia Popescu, Monica Sevianu. Au impresionat-o mult ţărăncile din lotul Arnăuţoiu, unite, corecte şi cu o conduită demnă, la fel ca şi machedonii.

În detenţie a suferit mult, nu doar din punctul de vedere al igienei precare, al frigului şi al foamei, dar mai ales din cauza umilinţelor la care a fost supusă. Mecanismul ei de a rezista acei ani în închisoare a fost, fiind foarte tânără, să îşi viseze viitorul, să îşi facă planuri care, desigur, nu s-au împlinit niciodată. Cu greu şi-a terminat liceul la fără frecvenţă şi ulterior s-a pregătit în contabilitate, pe care a practicat-o nu din plăcere, ci de nevoie.

Niculina Moica a dorit la final să se adreseze tinerilor, şi mai ales urmaşilor foştilor deţinuţi politic, rugându-i să se informeze, să citească şi să ducă mai departe povestea acestora, nelăsând uitării ceea ce s-a întâmplat în închisorile comuniste.