În luna mai, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor a făcut propunerea ca bitușerul Moise Gavra din Vărzarii de Jos să primească titlul Tezaur Uman Viu. Propunerea a fost trimisă către Ministerul Culturii și Identității naționale, direcția Patrimoniu Cultural. Unul din cele cinci titluri pe care le acordă în sesiunea anului 2018 Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial îi revine bituşerului Moise Gavra din Vărzarii de Jos, în vârstă de 86 de ani.

„Tezaur Uman Viu” este un titlul onorific acordat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi o iniţiativă UNESCO, pentru salvgardarea, păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural imaterial. Titlul este viager, personal și netransmisibil și se acordă pentru România de către Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

Din păcate, nea Trăienuţ, cum îi plăcea mamei sale să îi spună lui Moise Gavra, rămâne doar cu mândria de a fi căştigat aces titlul. Şi asta pentru că acest titlu nu vine la pachet cu vreo sumă de bani cu titlu viager ca în alte ţări ale uniunii Europene. Bihorul mai are două titluri de Tezaur Uman Viu: lădarul Ioan Oancea din Budureasa și Gheorghe Rada, interpret popular și constructor de viori din Oradea.

Moisa Gavra este recunoscut pentru bituşele şi cojoacele frumos brodate. Rămas orfan de tată de la vârsta de 9 ani, a început să muncească de la 14 ani, ca ucenic la un cojocar din Vaşcău. Pentru o masă caldă şi un loc de dormit, a învăţat meserie, când la un cojocar, când la altul. A făcut trei ani de armată şi la 20 de ani s-a căsătorit. Şi-a deschis propriul atelier, propria afacere, susţinut de soţie şi de soacră.

De-a lungul anilor a creat cojoace cu modele tradiţionale zonei, căciuli, veste, bituşe pentru ciobani, lucrate manual, folosind piei de oaie argăsite de el. Unele din cojoacele şi bituşele făcute de el au ajuns până în Statele Unite ale Americii. Cojocăritul i-a asigurat traiul de zi cu zi, fiind foarte cunoscut în zonă ca bun meseriaş.

Doar că în 2016 a trebuit să îşi închidă atelierul din cauza legislaţiei deficitare, care nu face distincţie între meşteşugul tradiţional şi producţia de serie, taxele crescând peste măsură. Mai face cojoace şi bituşe şi acum, dar le păstrează şi le expune pentru cei care vor să se bucure de frumuseţea lor.

Singura lui amărăciune este că niciunul din tinerii pe care i-a avut de ucenici nu a dorit să ducă mai departe această tradiţie, mulţi plecând din ţară. Să îl ţine Cel de Sus sănătos, să mai poată face lucruri minunate, şi cine şite, poate se va „lipi” de vreunul dragostea pentru acest meşteşug, să nu dispară. Să ne trăieşti, nea Trăienuţ!