În istorie au existat puține perioade cu adevărat ciudate. Viața va fi fost grea la venirea hunilor sau a rușilor, dar ce se petrecea nu era greu de înțeles pentru nimeni. Acum, lucrurile parcă nu au noimă și, fiindcă nimeni nu le pricepe, dezordinea e de neoprit. Ucraina, Donald Trump, noul fascism european par catastrofe care dintr-un ghinion au izbucnit deodată; dar ele sunt niște buruieni care abia acum s-au copt, după ce au crescut nebăgate în seamă de 15 ani încoace.

Oamenii de azi au un simț dezvoltat al propriei persoane, pe care îl numim individualism; când o bătrânică spune că „s-a înrăit lumea”, se referă la acest egoism sporit, mai ales la generațiile tinere; ce-i drept, multe bătrânici ar vrea și ele să fie tinere și la fel de egoiste ca cei de care se plâng. Printre individualiști dăinuie convingerea că doar astfel pot fi cu adevărat „ei înșiși” și că, în vremurile dinainte, oamenii trăiau ca gândacii de bucătărie sau roiurile de albine, toți la fel și făcând cel li se spune. Lucrul acesta nu e greșit – individualismul s-a născut din cauza violenței extreme a maselor; „în unire stă puterea” a creat în secolul trecut o putere prea mare care, scăpată de sub control, a dus la războaie și regimuri criminale. Or, pentru a îndura sau a săvârși fără crâcnire tot soiul de nenorociri trebuie o disciplină și o solidaritate pe care individualismul e menit să le slăbească îndeajuns ca societatea, chiar dacă ar vrea, să nu o poată lua pe arătură, fiindcă oamenii, preocupați fiind să se distingă și să se emancipeze fiecare, ar pune preț mai puțin pe unitatea rasei ariene, pe sacrificiile luptei de clasă, pe războiul de întregire a neamului sau alte tâmpenii din astea.

„Fii tu însuți”, sloganul individualismului, are un înțeles îngust, fiindcă fiece om e el însuși și nu altcineva; în practică înseamnă libertatea de a alege din mulțimea de lucruri și experiențe pe care societatea le pune la îndemână: putem avea păr lung sau scurt, poate fi chiar verde, ne putem îmbrăca în blugi sau la costum, în haine de piele sau trening, putem asculta muzici care se asortează cu hainele preferate; putem face sex cu femei sau cu bărbați, împreună sau separat, putem să ne punem țâțe sau să ne dăm puța jos; putem să luăm droguri sau să bem ceaiuri sănătoase, putem folosi cristale pentru a trata cancerul și feng shui pentru a ne construi locul de veci; putem învăța engleză, franceză sau greacă veche, ne putem muta în Anglia sau în Franța sau în Grecia antică, care e fix ca Grecia de azi, doar că ospătarii sunt îmbrăcați în cearșafuri.

„A fi tu însuți” presupune tot felul de mărfuri și experiențe plătite; individualismul seamănă, așadar, cu dreptul fiecăruia de a-și decora casa după cum poate și poftește. Unii vor spune că așa ceva e un moft, dar sunt orbi la importanța lucrurilor mărunte; dacă ar lua ființă o instituție tiranică ce v-ar da buzna în locuințe să le redecoreze după un standard obligatoriu, mulți dintre stimații cititori ar prefera să fie împușcați, iar ceilalți ar trăi în ambientul aprobat vieți nefericite și scurte.

Să fii tu însuți e un fel inteligent de a crea consumatori inofensivi, care sprijină economia și nu deranjează regimul politic, fiindcă oamenii preocupați de sine și singuri, oricâți bani ar cheltui ca să facă mușchi și arte marțiale, sunt fragili în fața grupurilor organizate, precum statul și instituțiile de ordine, care, cu indulgență și fermitate, trebuie să controleze excesele unor indivizi periculoși.

Prin numere și organizare, colectivele autorizate vor triumfa mereu, lăsând indivizilor libertatea de a face ce le place și luând-o pe cea de a schimba realitatea după cum vor. De pildă, politicienilor li s-a spus mereu că „nimeni nu câștigă un război cu presa” – adică, oricâtă putere ar avea individul președinte sau prim-ministru, presa poate oricând mobiliza mulțimi și mai puternice. Apoi, dintr-o dată, politicienii au început să câștige războaiele cu presa, iar lucrurile s-au schimbat.

Poate vă amintiți protestele Occupy Wall Street, pornite fiindcă miliarde de dolari, meniți să salveze sistemul bancar, au dispărut în buzunarele bancherilor. Mulțimi uriașe s-au adunat la New York și în lumea toată pentru ca, folosind legitim puterea colectivă, să intimideze sau să pedepsească minoritatea de indivizi lacomi (1%, spunea sloganul) care făceau atâtea răutăți. Dar nu au izbutit. A fost prima dată când puterea mulțimii nu a ajuns pentru a opri excesele individualiste. Dintr-o dată, neputința maselor a dat de bănuit că puterea colectivă poate nici nu există. Dar în același timp, sumedenie de individualiști au observat că indulgența cu care li se permitea să își vopsească părul sau să facă sex cu cine vor era o diversiune care îi făcea izolați și vulnerabili. Așadar, o întrebare firească a fost „cum să rămân la fel de individualist pe cât sunt, dar fără să mă amenințe sau să mă supravegheze puterea colectivă?”. Și au găsit tot felul de răspunsuri, pe care le vom vedea în episodul următor.

GABRIEL MILOIA