Mă întreb dacă vor purta haine populare, sau vor cânta doine la adunări, de nu cumva ne vor spune și pesediștii câte posturi cu pâine și apă țin în schimbul unui singur post de ministru, ca tinerii farisei proaspăt aleși. Căci dacă sunt cu noi domnul Georgescu, vorbind erezii despre Hristosul dacic, doamna Șoașoacă asortând icoane cu botnițe, doamna Gavrilă, postind tot câte trei zile și domnul Ciolacu, proaspăt catehizat și împărtășit, mă întreb cine ne stă împotrivă?

„Suveranismul”, un cuvânt fără înțeles pe care îl tot auzim, nu se poate defini decât într-unul din două feluri; cel dintâi, cum am văzut mai sus, are a face cu o mai mare atenție estetică pentru lucrurile care le sunt familiare oamenilor dintr-un loc, îndeosebi cultura. O Românie „suveranistă” pare, așadar, una care face lucrușoare drăguțe, preferabil în stil brâncovenesc, poate are poezie de ceva mai bună calitate, filme istorice, călușari etc.

A doua interpretare e ca statul să fie îndreptățit să își urmeze fără scrupule interesul imediat. În timp ce populația proprie poate fi de acord cu așa ceva, statele celelalte, care se întâmplă să aibă alte interese, nu ar fi încântate. Puterea unei alcătuiri se întinde cât îi îngăduie puterea opusă a alteia, iar România „suveranistă” ar rămâne o țară medie, de 21 de ori mai mică în populație decât restul Uniunii Europene și de 60 de ori mai puțin întinsă decât Rusia. „Suveranismul” acesta pare să vină pe potriva peștilor mari și foarte mari, e așadar curios să îi auzim tocmai pe cei neînsemnați cerând să li se dea drumul în stomacul încăpător al leviatanului. Vor spune unii că există o ordine internațională, legi și tratate care să împiedice abuzuri, și au dreptate; acestea sunt însă acel tip de angajamente, care zădărnicesc urmarea fără scrupul a interesului imediat. Din fericire, până și cei mai imbecili „suveraniști” înțeleg acest lucru.

Istoria Uniunii Europene începe cu Primul Război Mondial, care a pustiit în așa măsură continentul, încât, cea mai mare putere a lumii a devenit o țară din afara Europei. După al Doilea Război Mondial, America și Rusia au fost, fiecare, mai puternice decât toate țările europene luate împreună. Pentru prima dată în 2500 de ani, în Europa nu a existat un centru de putere, iar țările au avut, vreme de mai multe decenii, o soartă nu foarte deosebită de a coloniilor pe care până curând le posedaseră. Azi, Franța, Germania, Italia și Marea Britanie sunt membre „G7”, totuși niciuna nu adună o zecime din puterea Americii.

Uniunea Europeană e proiectul unui imperiu alcătuit din cioatele rămase în Europa, întrucât e nevoie de un pol de putere care să ne apere de interesele unor forțe mult mai mari și mai hrăpărețe decât oricare din membrii individuali ai Uniunii. Pentru aceasta s-a înfăptuit un miracol, ca țări care vreme de secole s-au urât să se înhame la proiectul comun; fără să existe vreo dragoste între francezi și germani, între austrieci și italieni, români și unguri, aceste națiuni s-au forțat să lucreze împreună într-o alcătuirea care să le apere pe toate. Germania poate fi mai puternică decât România, dar amândouă sunt la fel de neajutorate în arena globală și amândouă au nevoie de Uniune.

Să observăm că Uniunea Europeană are forma și obiectivele unui stat federal. În astfel de alcătuiri există o tensiune firească între puterea locală și puterea centrală; cel mai bine vedem acest lucru în America, unde statele și guvernul federal se ceartă pe cele mai neînsemnate lucruri. În Uniunea Europeană, tensiunea aceasta nu există. Din când în când, ea e mimată, prin conflicte între un lider local și Comisia Europeană, însă niciodată nu se trag concluzii definitive: Viktor Orban nu merge până la a pune în pericol apartenența Ungariei, iar Comisia îl ceartă, dar niciodată nu folosește puterile uriașe pe care le deține pentru a-l disciplina permanent. Aceasta întrucât, luându-se din puterea liderilor naționali și concentrându-se într-un guvern unional, deodată cu puterea s-ar muta încolo și atenția publică și responsabilitatea. Astfel, mulțimea de birocrați de neclintit ai Comisiei ar deveni ținta presiunii publice, nevoiți să împlinească voința europenilor sau să își piardă viețile confortabile. „Suveranismul” unor amărâți ca George Simion, Diana Șoșoacă sau Anamaria Gavrilă ia forma unui jenant circ naționalist, dar voința politică ce naște aceste arătări vine din proasta alcătuire a guvernului Uniunii, care vrea să atingă toate aspectele vieții tuturor, dar fiind răspunzător pentru nimic, nu așa cum sunt politicienii unui stat membru.

Să luăm de pildă războiul din Ucraina; acesta e un război al întregii Uniuni purtat cu dușmanul ei imediat, Rusia. Și totuși, nu pare că se urmărește câștigarea lui; „câștig”, în cele mai optimiste scenarii, pare a fi integritatea Ucrainei, de parcă Uniunea și-ar risca bunăstarea de dragul hotarelor din deșertul tătarilor… În realitate, războiul ucrainean e un soi de lehamite violentă și costisitoare, fără alt scop decât măcelul de dragul măcelului. Or nu e firesc ca, dacă Uniunea intră în război, să vrea să îl câștige, iar dacă îl câștigă, să adune prăzile și bunătățile victoriei? Basarabia și tezaurul pentru români, Prusia Orientală pentru cine o vrea, aurul furat de la spanioli, despăgubiri pentru comunism, pentru ocupația țărilor baltice, pentru revoluția maghiară etc. Vi se pare că doamna von der Leyen va aduce aceste lucruri țărilor peste care domnește? Iar dacă, Doamne ferește, pierdem, cu tot riscul ruinei Uniunii, vi se pare că doamna von der Leyen ar fi arestată și pedepsită că a purtat un război și l-a pierdut? Cu siguranță, în Rusia aceasta ar fi soarta lui Vladimir Putin. Ba la fel s-a întâmplat tuturor liderilor din țările europene care au pierdut războaie, întrucât aceasta e răspunderea politică firească în fața celor conduși; or ea lipsește în Uniunea Europeană, iar „suveraniștii” protestează tocmai împotriva acelei lipse, pentru că într-un regim de felul acesta nu doar democrația nu există, ci puterea însăși nu are sens.

Aceasta nu e vina nici a domnului Georgescu, nici a doamnei Șoșoacă, nici a domnului Simion, ci a doamnei von der Leyen și a aluatului din care s-au plămădit clonele ei, iar „suveraniștii” par singura cale de a reforma Uniunea, întrucât sunt singurii în măsură să o sperie.

GABRIEL MILOIA

OPINII „Călărețul cel palid” sau despre „ciuma corpului” din 2020 și „ciuma sufletească” din 2024

OPINII „Despre mareșal și căpitan sau cum deosebim eroii de mortăciuni obișnuite”