Ca să vă ajut să îl recunoașteți: e potrivit ca statură, subțirel, poartă ochelari și când citește pleacă printre litere de nu-l poți găsi nici cu pompierii, aducându-vă astfel în minte chipul unui „tocilar” din ultimele clase de liceu, pentru care istoria și geografia erau contopite într-un rai perfect accesibil…

Aburul romanțios al lecturilor din copilărie s-a transformat în adolescență și tinerețe, în studenție și în viața civilă, într-un blestem de a pleca mereu „spre nu știu unde…” Și ce este mai ciudat, a transformat-o și pe soția domniei sale într-un globetrotter, pe care din când în când – unde se sfârșește pământul – o ia de braț și caută împreună aripi sau vele pentru a demonstra două axiome: că „rotocolul pământului” există și, pe deasupra lui, Dumnezeu întinde cerurile ca o năframă subțire și le lățește ca un cort, ca să locuiască în el”, precum zice Isaia, și mai ales „E pur si muove”, cum susținea un eretic condamnat de biserică să stea tot restul vieții în arest la domiciliu, numitul Galileo…

Revenind pe malul Crișului Repede, în copilăria lui, când se vorbea mult ca Bucureștiul să devină port la Marea Neagră printr-un canal nici astăzi terminat, i-a venit o idee complicată: că și Oradea ar putea deveni port la aceeași mare, căci precum se știe, toate apele care izvorăsc în România se îmbrățișează frățesc în aceeași mare. A desenat un posibil traseu în acest scop, neținând cont nici de frontiere, nici de protocoale, și l-a arătat profesoarei de geografie, care a pus pe coala de desen, pe planul viitorului inginer, cu entuziasm pedagogic, un zece+, ca pe o teză de doctorat exemplară.

Apoi a început să construiască machete de nave și, devenind student, a făcut parte dintr-un cerc de constructori de bărci, cu care chiar se putea naviga pe Arieș, Mureș, Olt, Prut, Criș, iar acum are un atelier în care realizează caiace și canoe pentru performanțe, undeva pe dealul Orăzii, de unde în zilele senine se pot imagina călătorii extraordinare. (Apropo, de câțiva ani la Oradea sunt mai mulți amatori de navigări pe mări și oceane, decanul grupului fiind Puiu Olteanu, yahtist care a gustat din plin din bucuria aventurilor maritime.)

Prietenul meu – între timp am devenit prieteni – abia s-a întors dintr-o călătorie cu yahtul, sub conducerea lui Constantin Lascu, mare personalitate în speță, pornind din Salonic (Grecia), trecând prin canalul Corint, ajungând tocmai în Marea Ionică, de unde el s-a întors singur, pe calea aerului, obligațiile de serviciu de acasă fiind imperioase. Dintre momentele spectaculoase ale acestei aventuri am reținut trecerea prin strâmtoarea Chalkida (Grecia), unde se manifestă un fenomen de maree unic în lume: din șase în șase ore, direcția apei se schimbă rapid sub atracția lunii. Aproximativ opt minute colosul de apă se oprește ca într-o stare cataleptică, pornind apoi din nou vuietul și valurile.

Legenda spune că Arhimede, cel care a pus bazele hidrostaticii în antichitate, negăsind explicația științifică a fenomenului, a fost tentat să se sinucidă prin înec.

Firesc, prietenul meu nu este la prima îmbarcare pe un yaht. Cea mai amplă dintre ele, tot la oferta lui Constantin Lascu, a fost de o lungime apreciabilă: 5.000 de mile, începută la Guadalupe și terminată la Los Angeles. Așadar, având experiență, are și dreptul la concluzii și la difuzarea folclorului marinăresc. Așa de pildă, vorbind despre prima îmbarcare pe yaht, cu obligatoriul rău de mare, el spune că „mai întâi îți este groază că vei muri… Apoi mai mult, că nu vei muri.” Sau „Yahtul este cel mai scump disconfort…”

A, am uitat să vă spun două chestiuni esențiale: Ce s-a ales de proiectul Oradea, port la Marea Neagră… Încercați și dumneavoastră, aruncând cu bărcuțele de hârtie în Criș, și vă veți convinge… Și cine este prietenul meu. Numele lui este scris pe o carte foarte frumoasă și plină de poezie, „Vocea Mării – povestiri în oglindă”, și care începe așa: „Cu siguranță există o genă a călătorului.” Se numește Dorin Chiș.

Mircea Bradu