Ea nu pictează, construieşte realităţi paralele. Lucrările ei ne dau ocazia de a descoperi în paralel cu realitatea palpabilă încă o realitate, o realitate alternativă. Este evident că avem de a face cu o imaginaţie debordantă, dar foarte coerentă şi bine condimentată cu o doză de umor. Teodora Vlaicu şi-a strâns toate poveştile pe care le-a creat într-o expoziţie: „Ţara din vată de zahăr” al cărui vernisaj a avut loc recent la Biblioteca Universităţii. „«Ţara din vată de zahăr» e locul de deasupra norilor, unde e tot timpul pace şi senin, e locul meu preferat. Acolo încep poveştile, între norii pufoşi în care îţi poţi cuibări visele şi cerul nesfârşit şi ireal de albastru, unde-ţi poti odihni mintea. În plus – din nori, din «Ţara din vată de zahăr» cad tot timpul pe (spre) pământ lucruri, ca nişte daruri. Toate astea sunt menite să reconstruiască armonia şi bucuria din «Ţara din vată de zahăr»”, explică Teodora Vlaicu.
Rezultate de neimaginat
„Avem de-a face cu o expoziţie de artă digitală, este vorba despre colaj digital, o variantă mai nouă a colajului fotografic. Această tehnică permite ajungerea la rezultate de neimaginat prin tehnica tradiţională, noua tehnică fiind foarte ancorată în cotidian şi răspunzând unei nevoi fireşti a omului de astăzi, care este, bineînţeles, foarte diferit de omul de acum 100 de ani, de dinainte de descoperirea şi familiarizarea cu calculatorul.
Pe de altă parte, lucrul cu calculatorul ne oferă o zonă de trecere spre zona virtuală, zonă care nu mai poate să fie neglijată. Ceea ce vedem astăzi aici ilustrează practic această ecuaţie”, a spus prodecanul Facultăţii de Arte Corina Andor.
Toate imaginile din expoziţie sunt „compuse” pe calculator, pornesc de la fotografii digitale şi de la elemente grafice. „Decupez ce mă interesează, schimb contextul şi reconstruiesc scene din… poveste. Importantă este povestea în sine, ideea. Fără poveste nu există imagine. Fiecare imagine are povestea ei, fiecare poveste începe de la o stare, de la o întâmplare sau de la o emoţie”.
Teodora spune că ea nu pictează. „E ca un exerciţiu sau mai degrabă, o joacă. Prin toate astea, încerc să depăşesc starea de fixitate funcţională, adică „imposibilitatea gândirii de a acorda unor obiecte/ acţiuni şi alte utilizări decât cele «normale», fireşti în vederea folosirii lor şi în alte scopuri”. Ca artişti, Teodora Vlaicu nu se raportează la alţi creatori. Şi asta nu dintr-un sentiment de infatuare, ci pur şi simplu fiindcă crede că„ suntem diferiţi şi fiecare îşi cântă propria melodie. Asta ne face mai frumoşi, ne diferenţiază dar în acelaşi timp ne şi uneşte într-un tot luminos, acel tot luminos care este, tot timpul, într-o perfectă ordine divină. Sunt foarte sensibilă şi preiau, în mod constant, stimuli din jur. Ştimulii aceştia pot fi de toate felurile: vizuali, auditivi, olfactivi. Preiau emoţiile celorlalţi. Când sunt supraîncărcată de emoţii, şi am noroc, reuşesc să redau stări prin imagini sau de ce nu prin obiecte. Construiesc şi asta e un mod de viaţă deja. Încerc să-mi diversific mijloacele de expresie şi pentru asta învăţ continuu”, mărturiseşte Teodora Vlaicu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!